Adrian ȚION: O capcană a Ultimului mesaj…: alunecarea în divertisment

Tinerețea explozivă a colectivului Teatrului Național din Cluj răbufnește încă o dată cu montarea lui Radu Afrim Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică. Este un pas hotărât făcut de tinerii trupei întru întâmpinarea tânărului spectator dornic de divertisment (mai mult decât de problematizări futile), excedat până la refuz, în egală măsură, de șabloane scenice prăfuite ca și de revigorări sterile, schematizante ale vechilor texte dramatice. Radu Afrim zburdă după noutăți prin diverse arealuri culturale. Acum a găsit piesa lui David Greig. A aduce cosmonauți pe scenă înseamnă o noutate în sine și mai înseamnă, printre alte riscuri și provocări asumate, apropierea de zbuciumările timpului nostru, de formele de manifestare ale ultimelor „mesaje” sau zvâcniri teatrale, așa cum pionierii zborurilor cosmice ne-au apropiat Luna ca pe un dar ce ni se cuvenea.  Gestul lui mi se pare – ca să mă mențin în atmosfera sugerată de titlu – un pas mic pentru teatru, dar un pas uriaș pentru spectator. Mai precis, pentru acapararea lui. Ni se cuvin deci și aceste incursiuni puternic personalizate în suflul dinamicii teatrale de pe alte meridiane, ca să nu spun că în ultima vreme mai mult de acestea avem parte. Cutezător din zona inițiatorilor redutabili, Afrim a adus pe scena Naționalului clujean, cu ani în urmă, pe Emil Cioran însuși, metamorfozat în personaj de teatru. Un act insolit, preluat din scenariul lui Matei Vișniec Mansardă la Paris cu vedere spre moarte din care a reținut ce era important pentru a crea un personaj credibil, rămas în memoria spectatorilor. Acum, a răspândit pe scena goală siluetele unor cosmonauți profilate pe un imens ecran-fereastră spre univers, fascinant în sine, invitându-ne să visăm cu ochii deschiși, împreună cu el și cu eroii piesei, la „pendularea între pământ și cosmos” ca mijloc de a inventaria, din perspectiva înaltului, o parte a deșertăciunilor omenești.

Defuncta Uniune Sovietică mai trăiește, în piesa scrisă de David Greig, din gloria succeselor lansărilor în spațiu, pe baza cărora autorul își construiește un fragil scenariu dramatic, numai bun pentru broderii exhibiționiste „á la Afrim”, căci stilul regizorului își lasă amprenta de la început, de la încâlceala și atingerea brațelor goale ale celor doi pianiști nuzi până la brâu.

Subiectul piesei combină ingenios și nesofisticat tema multiculturalismului contemporan, prins în vârtejul unui expansionism fără limite. Cosmonauții sunt ruși, Oleg și Casimir; Keith e scoțian, Eric e norvegian, iar Bernard francez. Auzim replici în engleză, în franceză și deloc în rusă, deși pe lângă cei doi cosmonauți ruși mai apare o rusoaică stabilită la Londra, Nastasia, fiica unuia dintre cosmonauți. Uneori ai impresia că asiști la conversația de rutină dintre reprezentanții unor etnii diferite, reuniți prin hazard la o șuetă pe o terasă sau într-un aeroport. Dramaturgul însuși, născut în Edinburgh și crescut în Nigeria, are biografia tinerilor de azi care traversează cu ușurință diferite arealuri culturale în periplul lor precipitat prin lume pentru a prinde o slujbă mai bună undeva. Toate acestea par desprinse din caleidoscopul vieții cotidiene, unde limbajul de cafenea abundă și pigmentează strident replicile cu vulgarități inutile uneori, dar gustate de publicul tânăr. Altfel spus, Afrim le face pe plac imberbilor puși pe glume. Replicile dezbărate de convenția pudibonderiilor răsuflate rezonează cu dezbrăcările succesive ale personajelor piesei și cu pasaje de muzică live. Muzica umple sala Naționalului ca altădată la Cum se numeau cei patru Beatles? a lui Stephen Poljakoff, cu Marcel Iureș în fruntea distribuției, fără conotațiile amărui-tragice ale analizei sindromului generației beat. Amărăciunea e prea vagă și lumea chiar vrea să se distreze, nu să plângă, pare să ne spună regizorul, deși toți trecem prin încercări cumplite. E clar, asta vrea lumea de azi, asta văd de sus cei doi cosmonauți pierduți prin pustiul spațiului cosmic sau existențial.

Structura textului e alcătuită din secvențe unite de regizor prin lungi interludii sonore, coregrafice, vizuale, susținute de virtuali cosmonauți jucăuși, ipotetice păpuși robotizate, dansatoare dezabuzate, rockeri deghizați în pietoni blazați ai văzduhului. Regizorul mărturisește că și-a dorit să lucreze „aproape fiecare scenă în alt regim estetic”. Ceea ce îi și reușește parțial: sare din clișeul realist al dialogului dintre Vivienne (Irina Wintze) și Keith (Ionuț Caras) introducând o păpușică-robot, amplifică în manieră barocă mișcarea browniană a actorilor pe scenă, dă o tușă suprarealistă abracadabrantului text cântat de dizeuza Sylvie (Miriam Cuibus) și creează puseuri de un lirism aproape romantic, urmate de alunecări în naturalism strident. Spun că i-a reușit parțial această asamblare a nuanțelor deaorece peste aria destul de extinsă a intențiilor s-a așezat răsfățata față a divertismentului. Care poate să aibă tenul tatuat, vopsit în culorile curcubeului, cu mască sau fără, dar tot divertisment rămâne. Textul lui David Greig se dovedește un suport prea șubred pentru a da dimensiunea dorită zborului frânt al Nastasiei, eroina problematică a piesei, fiica unuia dintre cei doi cosmonauți din capsula spațială numită ironic Harmony 114. Armonia o fi departe, în imponderabilitate, în amăgire sau cine știe unde. Slalomul ei confuz și nefericit printre frânturile de haos terestru adună cumva disparatele felii de viață oferite spre analiză critică spectatorului. Întruchipând-o pe Nastasia, tânăra rusoaică rătăcită prin Londra în căutarea unui rol într-un lungmetraj, Ramona Dumitrean reușește o performanță scenică deosebită. Ea depășește desenul schematic al personajului, pigmentându-și partitura cu atracțioase însemne ale personalității sale artistice. Fluctuația actorilor, cu evoluția lor impecabilă, te poartă în imponderabilitatea unui joc plin de surprize.

Ultimul mesaj… al Teatrului Național din Cluj este încă un semnal energizant al formulei entertainment. O formulă ceva mai scrobită decât o emisiune tv de divertisment, verificată, salvatoare de nevroze contemporane, e drept, având drept public țintă tineretul răvășit de angoase și pasiuni carnale din zilele noastre. Dar din divertisment se alunecă ușor în derizoriu. De aceea, supralicitarea lui e un pas riscant. Un pas prea mare spre spectator înseamnă uneori și un pas periculos pentru teatru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: