Un truism uzat atrage oricui atenția că reperul clasic în strategiile repertoriale e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, conferă siguranță procesului creativ asigurând interesul publicului larg, pe de alta, implică un risc sau chiar mai multe. Programul Teatrului Național din Cluj-Napoca intitulat „Actualitatea clasicilor” pune în discuție chiar această problemă spinoasă a notorietății, fie că este vorba despre o piesă clasică, fie că se apelează la o adaptare după un roman celebru, cum este cazul cu La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Neîncrederea în realizarea unui spectacol cu acest subiect pornește din start. Te întrebi dacă, după fascinantele lecturi ale adolescenței, după remarcabile (unele celebre chiar) ecranizări, tragica poveste de iubire dintre Catherine și Heathcliff îți mai poate spune ceva sub forma unui eșafodaj teatral. La răscruce de vânturi pe scenă? Parcă nu-ți vine să înghiți atât de ușor gălușca, taman acum când elitismul înflorește în proiecte și-n simțiri. Așa ceva trezește automat suspiciuni. Gândul îți merge spre o montare romanțioasă, vaporoasă, apropiată de kitsch, rezumativă, eventual cu impact asupra tinerilor care n-au apucat să citească romanul, fiind pentru aceștia o invitație la lectura cărții și nicidecum un spectacol de sine stătător, omogen construit. Cu aceste temeri, catalogate idei preconcepute, am intrat la spectacolul propus de Ada Lupu, semnatară a scenariului și a regiei, după textul original adaptat de Mariana Vartic.
Temerile mi-au fost alungate treptat, unele după altele, ca la sfârșitul spectacolului să constat că anasmblul se susține, e viabil și în mare parte convingător. Au rămas câteva incongruențe provenite din alegerea distribuției și din îmbinarea scenelor. De fapt, secvențele se succed halucinant, intersectându-se, aglomerându-se tensionat, derutant, neechilibrat spre final, ceea ce impune un dinamism în conformitate cu ilustrarea pasiunilor și a confruntărilor eroilor. Spațiul de desfășurare al actorilor are adâncime, poate prea multă, luminile și ceața, tunetele și coloana sonoră, costumele și decorul simplificat, redus la o etajeră, un pat, o masă, o comodă, contribuind în bună măsură la reconstituirea atmosferei sumbre, încețoșate din Wuthering Heights.
Din fondul acesta neguros, misterios, intersectat de raze luminoase, se desprind personajele spre avanscenă. Semitransparența siluetelor, a contururilor decorului extinde în fabulos pasiunile și conflictele dintre cele două familii – Earnshaw și Linton – astfel că personajele moarte din prima generație bântuie ca spirite protectoare sau uzurpatoare ale domeniului unde se insinuează temporar chiriașul de la Thrushcross Grange, Lockwood, venit în vizită. Acesta este derutat, impresionat de istoria celor două familii povestită de servitoarea Nelly Dean. Prin fluctuația halucinantă, îmbibată în romantism străveziu a eroilor întorși din lumea umbrelor, Ada Lupu reușește să creioneze mitul iubirii care transcende moartea. E un bun câștigat. Gigantica ușă din fundal e spațiul prin care cele două lumi fuzionează într-un fel de balans metafizic al retrăirii sentimentelor, o ușă-pârghie dintre lumi.
La mai bine de un secol și jumătate de la apariția romanului semnat de Emily Brontë, spațiul scenei pare un loc permisiv pentru repovestirea tulburătoarelor evenimente de la Wunthering Heights. Ada Lupu a condensat subiectul, din necesități de timp a aprofundat mai puțin, dar a supradimensionat povestea cu elemente derutant simbolice, fără însă a încărca artificial, oferind o lectură scenică în grila unui prezent fixat pe sugestivitatea structurilor arhetipale. Ramona Dumitran în rolul Catherinei Earnshaw țintește spre modelul inițial al îndrăgostitei romantice, ajutată de o costumație adecvată, ce-i pune în evidență frumusețea, naturalețea, farmecul. Pasiunea năvalnică a eroinei, indecizia, drăgălășenia, jocul, regretul și resemnarea târzie sunt exprimate firesc, în doze proporționale, cu mult tact de experimentata actriță a Naționalului clujean. Rolul de greutate al piesei, Heathcliff, a fost repartizat tânărului Cristian Grosu, actor ambițios, cu vână de Dorin Andone de altădată, afirmat în câteva spectacole bunicele, dar prea scund, după gustul meu și prea puțin demonic în răzvrătirea sa asupra destinului funest al personajului. Altfel, eforturile lui sunt vizibile și convingătoare în multe secvențe. Uneori ai impresia că stăpânește scena, alteori nu. Corect se integrează Ionuț Caras în tipologia personajului Edgar Linton fiind placid și insipid cât trebuie. Cătălin Herlo creează un Hindley Earnshaw coleric, nemilos în deciziile sale, iar Angelica Nicoară colorează discret fragilitatea depersonalizată a Isabellei Linton. Rolul servitoarei Nelly Dean pe post de naratoare a celor întâmplate a fost preluat de Irina Wintze și „petrecut” printre personajele evocate ca entități ce fac parte din propria ei viață. Împreună cu Adrian Cucu, interpretul chiriașului Lockwood, formează un tandem cu atribuții esențiale în împletirea scenelor.
Copiii primei generații de eroi, Catherine Linton (Romina Merei), Hareton Earnshaw (Cristian Rigman), Linton Heathcliff (Silvius Iorga) sunt apariții fugare, episodice, alături de Joseph (Petre Băcioiu) și Frances (Patricia Boaru). Înglobarea lor în distribuție denotă dorința Adei Lupu de a cuprinde pe cât posibil întreaga genealogie a personajelor cărții, cu șirul consecințelor ce leagă cele două generații, o motivație în plus a întrepătrunderii lumilor de trăiri și simțiri răvășitoare. O prelungire a atmosferei apăsătoare care își lasă amprenta pe durata întregului spectacol. Ada Lupu își înscrie demersul într-un proces de resuscitare a valențelor romanului gotic, mai mult ca iz nostalgic decât ca vetust clișeu. Totuși, derularea evenimentelor este de suprafață, în ciuda atmosferei create. Ambianța generală este întreținută și de efectele sonore realizate de Tibor Cári. Cadrul scenic imaginat de Cristian Rusu ia în stăpânire misterul de la prima impresie (etajera cu lumânări) până la ultimul joc uluitor de lumini. Minunate costume concepe el pentru Catherine și Heathcliff, de pildă, și mai puțin inspirate pentru Edgar Linton și Lockwood. În ansamblu, subiectul romanului La răscruce de vânturi, desfășurat în structuri dramatizate nuanțat pe scena Naționalului clujean este un spectacol cu sclipiri și umbre, cu sclipici și dantelării dintr-un alt veac, dar și cu lipici la public. Un spectacol ce-și menține pe merit longevitatea.
Ochiul Thaliei 