Arhivă pentru Adrian Tion

Adrian Țion: Valențe romanești pe scenă

Posted in Actul 1/ Act 1 with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on aprilie 22, 2012 by ochiulthaliei

          Un truism uzat atrage oricui atenția că reperul clasic în strategiile repertoriale e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, conferă siguranță procesului creativ asigurând interesul publicului larg, pe de alta, implică un risc sau chiar mai multe. Programul Teatrului Național din Cluj-Napoca intitulat „Actualitatea clasicilor” pune în discuție chiar această problemă spinoasă a notorietății, fie că este vorba despre o piesă clasică, fie că se apelează la o adaptare după un roman celebru, cum este cazul cu La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Neîncrederea în realizarea unui spectacol cu acest subiect pornește din start. Te întrebi dacă, după fascinantele lecturi ale adolescenței, după remarcabile (unele celebre chiar) ecranizări, tragica poveste de iubire dintre Catherine și Heathcliff  îți mai poate spune ceva sub forma unui eșafodaj teatral. La răscruce de vânturi pe scenă? Parcă nu-ți vine să înghiți atât de ușor gălușca, taman acum când elitismul înflorește în proiecte și-n simțiri. Așa ceva trezește automat suspiciuni. Gândul îți merge spre o montare romanțioasă, vaporoasă, apropiată de kitsch, rezumativă, eventual cu impact asupra tinerilor care n-au apucat să citească romanul, fiind pentru aceștia o invitație la lectura cărții și nicidecum un spectacol de sine stătător, omogen construit. Cu aceste temeri, catalogate idei preconcepute, am intrat la spectacolul propus de Ada Lupu, semnatară a scenariului și a regiei, după textul original adaptat de Mariana Vartic.

          Temerile mi-au fost alungate treptat, unele după altele, ca la sfârșitul spectacolului să constat că anasmblul se susține, e viabil și în mare parte convingător. Au rămas câteva incongruențe provenite din alegerea distribuției și din îmbinarea scenelor. De fapt, secvențele se succed halucinant, intersectându-se, aglomerându-se tensionat, derutant, neechilibrat spre final, ceea ce impune un dinamism în conformitate cu ilustrarea pasiunilor și a confruntărilor eroilor. Spațiul de desfășurare al actorilor are adâncime, poate prea multă, luminile și ceața, tunetele și coloana sonoră, costumele și decorul simplificat, redus la o etajeră, un pat, o masă, o comodă, contribuind în bună măsură la reconstituirea atmosferei sumbre, încețoșate din Wuthering Heights.

Din fondul acesta neguros, misterios, intersectat de raze luminoase, se desprind personajele spre avanscenă. Semitransparența siluetelor, a contururilor decorului extinde în fabulos pasiunile și conflictele dintre cele două familii – Earnshaw și Linton – astfel că personajele moarte din prima generație bântuie ca spirite protectoare sau uzurpatoare ale domeniului unde se insinuează temporar chiriașul de la Thrushcross Grange, Lockwood, venit în vizită. Acesta este derutat, impresionat de istoria celor două familii povestită de servitoarea Nelly Dean. Prin fluctuația halucinantă, îmbibată în romantism străveziu a eroilor întorși din lumea umbrelor, Ada Lupu reușește să creioneze mitul iubirii care transcende moartea. E un bun câștigat. Gigantica ușă din fundal e spațiul prin care cele două lumi fuzionează într-un fel de balans metafizic al retrăirii sentimentelor, o ușă-pârghie dintre lumi.

 La mai bine de un secol și jumătate de la apariția romanului semnat de Emily Brontë, spațiul scenei pare un loc permisiv pentru repovestirea tulburătoarelor evenimente de la Wunthering Heights.  Ada Lupu a condensat subiectul, din necesități de timp a aprofundat mai puțin, dar a supradimensionat povestea cu elemente derutant simbolice, fără însă a încărca artificial, oferind o lectură scenică în grila unui prezent fixat pe sugestivitatea structurilor arhetipale. Ramona Dumitran în rolul Catherinei Earnshaw țintește spre modelul inițial al îndrăgostitei romantice, ajutată de o costumație adecvată, ce-i pune în evidență frumusețea, naturalețea, farmecul. Pasiunea năvalnică a eroinei, indecizia, drăgălășenia, jocul, regretul și resemnarea târzie sunt exprimate firesc, în doze proporționale, cu mult tact de experimentata actriță a Naționalului clujean. Rolul de greutate al piesei, Heathcliff, a fost repartizat tânărului Cristian Grosu, actor ambițios, cu vână de Dorin Andone de altădată, afirmat în câteva spectacole bunicele, dar prea scund, după gustul meu și prea puțin demonic în răzvrătirea sa asupra destinului funest al personajului. Altfel, eforturile lui sunt vizibile și convingătoare în multe secvențe. Uneori ai impresia că stăpânește scena, alteori nu. Corect se integrează Ionuț Caras în tipologia personajului Edgar Linton fiind placid și insipid cât trebuie. Cătălin Herlo creează un Hindley Earnshaw coleric, nemilos în deciziile sale, iar Angelica Nicoară colorează discret fragilitatea depersonalizată a Isabellei Linton. Rolul servitoarei Nelly Dean pe post de naratoare a celor întâmplate a fost preluat de Irina Wintze și „petrecut” printre personajele evocate ca entități ce fac parte din propria ei viață. Împreună cu Adrian Cucu, interpretul chiriașului Lockwood, formează un tandem cu atribuții esențiale în împletirea scenelor.

Copiii primei generații de eroi, Catherine Linton (Romina Merei), Hareton Earnshaw (Cristian Rigman), Linton Heathcliff (Silvius Iorga) sunt apariții fugare, episodice, alături de Joseph (Petre Băcioiu) și Frances (Patricia Boaru). Înglobarea lor în distribuție denotă dorința Adei Lupu de a cuprinde pe cât posibil întreaga genealogie a personajelor cărții, cu șirul consecințelor ce leagă cele două generații, o motivație în plus a întrepătrunderii lumilor de trăiri și simțiri răvășitoare. O prelungire a atmosferei apăsătoare care își lasă amprenta pe durata întregului spectacol. Ada Lupu își înscrie demersul într-un proces de resuscitare a valențelor romanului gotic, mai mult ca iz nostalgic decât ca vetust clișeu. Totuși, derularea evenimentelor este de suprafață, în ciuda atmosferei create. Ambianța generală este întreținută și de efectele sonore realizate de Tibor Cári. Cadrul scenic imaginat de Cristian Rusu ia în stăpânire misterul de la prima impresie (etajera cu lumânări) până la ultimul joc uluitor de lumini. Minunate costume concepe el pentru Catherine și Heathcliff, de pildă, și mai puțin inspirate pentru Edgar Linton și Lockwood. În ansamblu, subiectul romanului La răscruce de vânturi, desfășurat în structuri dramatizate nuanțat pe scena Naționalului clujean este un spectacol cu sclipiri și umbre, cu sclipici și dantelării dintr-un alt veac, dar și cu lipici la public. Un spectacol ce-și menține pe merit longevitatea.

Adrian Țion: HEDDA GABLER – o lebădă rănită în zbor

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 10, 2012 by ochiulthaliei

          Se pare că Hedda Gabler s-a jucat destul de rar în România. O spune chiar Andrei Șerban. Ba mai mult, reputatul regizor recunoaște deschis că în tinerețe nu-l prea atrăgeau piesele lui Ibsen. Ce reviriment s-a produs în gândirea și în sensibilitatea artistică a regizorului invitat de Tompa Gábor să monteze piesa lui Heinrik Ibsen la Teatrul Maghiar din Cluj? O constatare ar fi că balanță căutărilor actuale înclină sensibil spre generozitatea textelor clasice cu miez propice traducerii mesajului în limbajul sensibilității contemporane. Un alt răspuns posibil e spectacolul în sine, conceput ca labotioasă prospectare asupra unor destine umane în căutare de echilibru.  Legătura subzistă în abordarea textului propriu-zis din perspectiva unor trăiri specifice, adâncite în meandrele complexității psihologice ale lumii de azi, pe care artistul angajat se simte dator să le oglindească întotdeauna. Desigur, se pot face trimiteri adiacente spre celelalte realizări de la Teatrul Maghiar din Cluj: Unchiul Vanea, Strigăte și șoapte. Aceste montări de excepție, împreună cu recenta Hedda Gabler, pot constitui „o trilogie Andrei Șerban”, după cum sugera Tompa Gábor. O trilogie, la rigoare, aproape tematică în unitatea ei, vizând sondarea sufletului omenesc din perspective și medii sociale diferite.

          Cred că pentru Andrei Șerban Hedda Gabler de azi e un fel de portret al artistului la maturitate. Se simte mai mult ca oricând dorința de a nivela excentricitățile, chiar dacă excepțiile nu lipsesc. Atras sincer de data aceasta de bogăția și densitatea textului ibsenian, regizorul a încercat să înțeleagă și să decripteze sensurile conținute în conflictul piesei și în labirintul de trăiri contradictorii ale personajului principal. Evident că ambalajul rigid realist, desuet, derulat în stil burghez, în plictis și decadență moralizatoare trebuia complinit cu un factor dinamizator. Așa s-a ajuns la punerea în evidență a unor latente conotații de coloratură comică, orecum desprinse din context, deschizând canonul clasic spre expresivitatea lipsită de opreliști a limbajului biunivoc, practicat cu succes în tragi-comedia contemporană. Glisarea între comic și dramatic își caută mereu echilibrul. Exhibarea în stil postmodern a psihologiilor în mișcare continuă îmbracă vădite tente satirice în portretizarea personajelor. Mai puțin în ceea ce o privește pe Hedda. Asta pentru a sublinia meschinăria, poate chiar falsitatea sau neîncrederea în valorile lumii în care trăiește eroina. În contrast cu grobianismul oamenilor din jurul ei, Hedda are o ținută aparte. Ea e vegheată de austeritatea preceptelor morale ale tatălui decedat, fostul general de armată Gabler, a cărui fotografie e incrustată, central, în oglinda masivă din salon, martoră a rătăcirilor și meschinăriilor curente. Onomastica vorbește de la sine. Deși e proaspăt căsătorita doamnă Tesman, ea aparține mai mult familiei tatălui, de vreme ce, la modul insinuant, numele ei, Hedda Gabler, este repetat apăsat de mai multe ori și dă chiar titlul piesei. De aceea profilul ei moral este desenat în linii sobre, reflex al unei educații cazone poate, neatins de vulgaritate sau comicării răsuflate. Imola Kézdi răspunde cu empatie intransigențelor și frământărilor sufletești ale eroinei, conturând în Hedda Gabler, cu ezitările și pasiunile ei ascunse, cu înălțările și căderile ei, simbolul unei frumoase și delicate lebede rănite în zbor.

          În acest balans neîntrerupt al pasiunilor și intereselor, personaje ca Ejlert Løvborg și Thea Elvsted sunt echivoc luminate. Ervin Szűcs și Enikӧ Gyӧrgyjakab (în a doua variantă a distribuției – Anikó Pethӧ) realizează tipologii de îndrăgostiți orbiți de pasiune, oscilând mereu între sublim și ilar, între devoțiune nemăsurată și penibilitate măsurată în gestica derizorie a dezorientaților. Iubit în tinerețe de Hedda, Ejlert a ajuns o personalitate redutabilă în care mai palpită dragostea pentru Hedda, ceea ce nu-l oprește să flirteze ipocrit cu Thea, căsătorită convențional cu un bătrân. Manuscrisul lui Ejlert Løvborg joacă rol de „scrisoare pierdută” în jarul pasiunilor mocnite, întrețesute ca să aprindă spiritele implicate în jocul periculos declanșat de reapariția lui Ejlert în peisaj. Tratați hiperbolic în mod grotesc sunt Jorgen Tesman, un profesor ratat cu ambiții de mărire, soțul Heddei în postură de maimuțoi domestic, și judecătorul Brack, prietenul viclean al familiei Tesman, care nu va ezita s-o șantajeze pe Hedda, căzută în plasa întinsă de acest „șacal social”. Zsolt Bogdán și András Hatházi formează un cuplu de o rară performanță actoricească: naivul incapabil să citească în sufletul soției lui și omul de lume stăpân pe sine și pe jocurile de culise. Ei întrețin extinderea spre comicul (temperat totuși) al reprezentației. Csilla Varga în rolul mătușii lui Jorgen și Réka Csutak în rolul servitoarei completează o distribuție ce merge, pe mâna regizorului, spre un succes sigur de fiecare dată.  

          Așa cum a gândit Andrei Șerban piesa lui Ibsen, ea nu pare să fi fost scrisă acum 120 de ani, atât de dezbărată de convenții vetuste, greoaie e transpunerea ei scenică. Și totuși… câtă grandoare cuprinsă în acest proiect teatral! De la decorul sobru, dotat cu coloane ornamentale, până la jocul surprinzător de dezinhibat al actorilor! De la intrarea în sala studio, trecând pe covorul de frunze uscate, pe sub pavilionul transparent întins ca un paspartu obligatoriu de trecut pentru a ajunge în miezul subiectului sau în mijlocul salonului familiei Tesman, unde, martori tăcuți ca și oglinda din peretele de un verde intens, asistăm la drama acestei familii și până la blocarea ieșirii din final, pentru că înainte cu doar câteva clipe, nu-i așa, în spatele ușii de sticlă s-a prăbușit chiar trupul însângerat al eroinei, tot interiorul intim construit de Carmencita Brojboiu îndeamnă la reflecție și cunoaștere. Funcționalitatea acestui spațiu restrâns este de a aduce taina universului uman mai aproape.

Adrian ȚION: Joci și câștigi

Posted in Uncategorized with tags , , , , on ianuarie 25, 2012 by ochiulthaliei

Directorii de teatre de la noi l-au luat în brațe pe Neil Simon ca pe un bebeluș dulce și-l leagănă așa, tandru și duios, de mai bine de un an, cu ochii la încasări. Luna ianuarie 2012 aduce suzete noi micuțului răsfățat. „Micuț” – pentru că nu se compară cu titanii dramaturgiei universale și „răsfățat” – pentru că, iată, e jucat în prezent mai dihai decât Cehov sau Molière. Alte teatre anunță premiere Neil Simon cu o dezinvoltură vecină cu molima. Reputatul dramaturg și scenarist de 85 de ani, singurul autor în viață al cărui nume este purtat de un teatru de pe Broadway, devine astfel popular și în România. Ca să nu mai privim viața americană pe gaura cheii, aducem viața americană și modelele ei direct pe scenă. Unele teatre au jucat în ultimii ani chiar două sau trei piese ale autorului american. De la Desculț în parc (Teatrul de Stat „Regina Maria” Oradea, Teatrul de Comedie București) la Biloxi Blues (Teatrul de Comedie București, Teatrul de Stat „Regina Maria” Oradea), de la Doamna de turtă dulce (Teatrul Național „Radu Stanca”) la Un cuplu ciudat (Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Teatrul de Comedie București, Teatrul Arca, Teatrul „Sică Alexandrescu”), se pare că spectacolele marca Neil Simon au cucerit publicul românesc, după ce, mai întâi, piesele lui i-au cucerit pe regizori prin accesul ușor la un succes de casă anticipat, minim garantat.
La Naționalul clujean se joacă din februarie 2011 Un cuplu ciudat în regia lui Cristian Hadji-Culea și din ianuarie anul acesta intră în repertoriu Ménage à trois, prelucrare după Fiica imnului național în regia lui Sorin Misirianțu. La Cluj avem varianta feminină a piesei Un cuplu ciudat, se spune, mai reușită, mai amuzantă decât cea masculină, căci la 20 de ani după versiunea bărbătească, Neil Simon a scris varianta feminină. În prima, 6 bărbați joacă pocher. În a doua, 6 femei de 30 de ani joacă „Trivial Pursuit”, un fel de „Știi și câștigi” cu bilețele-întrebări. „Cuplul ciudat” este format de proprietara apartamentului unde prietenele se întâlnesc săptămânal la joc, Olive, și Florence, găzduită de Olive după ce aceasta a fost părăsită de soț. Conviețuirea de trei săptămâni nu merge din cauza Florencei, care este o maniacă a curățeniei și gătitului. Olive, fire mai boemă, nu suportă restricționările impuse de prietena găzduită. În final, Florence se va muta la cei doi frați spanioli de origine, vecini cu Olive, simpatici, prostănaci și generoși. Un subiect simplu, banal, luat din normalitatea zilelor noastre. De aceea el nu poate fi redat scenic decât în registru realist, colorat cu mici comicării de limbaj și de situație.
Ca să te convingi că succesul spectacolelor realizate după piesele scriitorului newyorkez nu este unul oarecare, e suficient, de pildă, să te lași cucerit de jocul actorilor clujeni dirijați de Cristian Hadji-Culea. Constați la scurt timp că te afli în „captivitatea” unui umor spumos, de tip sitcom fără pretenții, dar relaxant, extras din banalitatea cotidianului, din care știi bine că nu vei ieși până la sfârșitul reprezentației. Savurosul dialog al textului, ingenios legat, inteligent dezvoltat, conferă, din start, o siguranță nemaipomenită demersului artistic. Atât regizorului, cât și actorilor. Drumul lor e padimentat cu certitudini. Direcția trasată cu precizie de directorul de scenă merge tocmai pe evidențierea comicului din replici, întotdeauna flamboaiant, neașteptat, cucerindu-l și pe spectatorul cel mai posac din sală. Sarcina interpreților e majoră. De modelarea cuvintelor depinde efectul comic imediat. Dar nu e mai puțin adevărat că schițarea caracterelor prin generozitatea partiturilor oferă largi posibilități de manifestare interpreților, de fapt, mai mult interprete decât interpreți. Prima somată să-și etaleze disponibilitățile de fuzionare cu personajul este Miriam Cuibus în Olive, situată în poziția prim-actantului la derularea evenimentelor. O revenire pe scenă aplaudată de spectatori, o actriță îndrăgită a teatrului clujean. Ea conturează în Olive o ființă voluntară, independentă, energică și mărinimoasă, dar incapabilă să renunțe la tabieturile ei și la modul ei de viață libertină pentru a-și ajuta amica ajunsă la ananghie. Un personaj feminin tipic american ce deține în propriile-i mâini atât libertatea cât și puterea decizională. Miriam Cuibus coordonează cu pricepere jocul partenerelor, pe deplin stăpână pe experiența sa scenică. O apariție neașteptată este Irina Wintze în Florence. Descoperi că ea poate fi distinsă, delicată, plăcută și respingătoare în același timp. Prestația ei în reliefarea unei femei sensibile și tipicare lasă o bună impresie, deși coagularea celor două dimensiuni comportamentale lipsește. Prea puțin particularizat apare jocul Elenei Ivanca în Sylvi. Patriciei Boaru, în rolul polițistei Micky, i se accentuează brutal de insistent apucăturile băiețoase, așa încât, uneori, ai impresia că e lipsită de feminitate. Altfel, ea reușește să fie o feministă convingătoare și hotărâtă. Mai palidă pare contribuția Evei Crișan în rolul Renée, poate și din cauza parturii. Ileana Negru completează cu drăgălășenii de fetiță ambițioasă lista prietenelor antrenate în jocul de grup, văzut ca modalitate de defulare. Dacă jocul femeilor se păstrează în cadrul unei legitimări realiste, cu nuanțări strunite spre caricatural, apariția celor doi bărbați (frații Manolo și Jesus, vecini de apartament cu Olive) dă frâu liber îngroșărilor de tip grotesc din comedia bulevardieră. Dan Chiorean e un Manolo plin de temperament. El pozează ba în afemeiatul cu sânge brusc înfierbântat (e spaniol!), ba în omul simplu, cumsecade și impresionabil, gata să dea o mână de ajutor semenului aflat în dificultate. Secundându-l cu succes în extravaganțele sale gestuale pe fratele său Manolo, Ruslan Bârlea în Jesus face pe copilul nătâng, naiv și timorat de orice ieșire în societate. Amândoi sunt aleși pe sprânceană ca să sporească hazul din finalul destul de plat de altfel. O frumoasă perspectivă spre ocean, din Manhattan, oferă panoul transparent încorporat în decorul imaginat de Valentin Codoiu. Pereții decorați cu rafturi de cărți, fotografii și tablouri, unul mai deocheat, sugerează funcționalitatea mediului ambiant în care se conviețuiesc, alături de personaje, libertinajul de tip american cu omenia și confortul. Costumele alese cu ștaif, fanteziste, îndrăznețe și comode ale protagonistelor certifică observația conform căreia newyorkezele sunt elegante și cochete. În viața ca și pe scenă. Fără pretenția de a fi creat roluri memorabile, interpretele s-au lansat într-un joc eficient, fezabil, conform principiului „Joci și câștigi”.

Adrian Țion: Firescul – marcă a talentului

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on noiembrie 19, 2011 by ochiulthaliei

          Despre un artist polivalent, cum este Sorin Misirianțu, afirmat deopotrivă ca regizor, actor, scenarist sau autor dramatic, e greu să te pronunți tranșant. E dificil să fixezi, în toiul unor căutări de substanță, care dintre manifestări îi definesc mai clar personalitatea. E aproape riscant să spui care dintre imaginile oferite publicului îi vin mai bine. De ce? Pentru simplul motiv că următorul demers artistic îți va contrazice cu siguranță afirmația riscată. În fiecare din posturile încercate se simte acasă. În fiecare dă măsura talentului său. Așadar, pentru a nu greși prea mult, prefer să merg pe mâna lui Sorin Misirianțu însuși, pentru a constata cum se vede el în oglindă. La sfârșitul interviului luat de Ioan-Pavel Azap în revista Tribuna nr. 220 din 1-15 noiembrie 2011, mărturisea, pe post de concluzie, că actoria îl reprezintă cel mai bine. Deci actoria e în fruntea listei.

          Ca o confirmare de ultimă oră la cele spuse de el vine one man show-ul Sex, drogs, rock and roll regizat de Bori Varga la Diesel Club. Textul americanului de origine armeană Eric Bogosian, exersat în scrieri de factură minimalistă cu deschidere amplă spre analiza problemelor actualității, oferă uriașe posibilități de valorificare a personalității unui actor înzestrat. O adevărată probă de foc. Un tur de forță al aptitudinilor interpretării. Se înțelege că o asemenea șansă nu a apărut în fața lui Sorin Misirianțu pentru a o rata. Așa că a intrat în focul creației fără teamă și fără complexe, întocmai cum abordează el de obicei orice provocare: cu o insațiabilă poftă de joc. Asta pentru că știe foarte bine să exploateze inteligent ofertele textului, îmbrăcându-le în verva interpretativă originală ce exclude stânjeneala sau plictisul. Cuvântul de ordine adus în spectacol e firescul cu tot ce presupune el. De altfel, actorul clujean are în structura firii sale această calitate pe care o afișează pretutindeni… fără ostentație. Eliminarea oricăror ostentații păguboase dă suplețe discursului frust, sporindu-i atractivitatea și impactul comunicațional.

          Atmosfera din club e destinsă, obișnuită. Ne simțim bine. La un moment dat, un individ se desprinde dintre noi și începe turuiala. E îmbrăcat lejer, tricou, pantaloni de piele. Îi merge melița nu glumă. Se răstește la unul aflat mai în spate, dar suntem cuprinși toți în persoana interlocutorului. E un coleg, un prieten. Noi înșine devenim colegii, prietenii lui. Martorii nemulțumirilor, frustrărilor, aventurilor lui. Cum persoana căreia i se adresează se schimbă mereu, noi suntem când prietenul rockerului adulat de fani, când partenerul unui business man, când Jeff, Bill sau Joe, când soția unui Casanova, când Yvette, sculptorița agățată într-un bar. Limbajul neconvențional place, glumele presărate creează atmosferă destinsă, fără să obstrucționeze viziunile analitice despre lumea de azi, ba chiar dimpotrivă, evidențiindu-le în registru necruțător: „Trăim într-un rezervor uman de infecții, trăim într-un closet uman.” Adevărurile sunt spuse pe șleau, fără fasoane. Profilul ilar al unei societăți bolnave se desenează din secvențe trase în tușe energice, îmbibate în sosul comediei amare. Deși sumbre în esență, nuanțările ecologiste au accente comice, la fel cu imaginile needulcorate despre haznaua umană sau picantele considerații despre sex.

          Să revenim însă la actor, căci el este actantul, motorul care întreține firberea, traversează și leagă secvențele diferitelor ipostazieri ale realității luate în obiectiv scenic. Degajat, firesc, stăpân pe sine, convingător în cele mai multe momente, Sorin Misirianțu trece cu nonșalanță de la relevarea formelor de abrutizare umană la duioșia empatizării cu suferința. În el se acumulează trăiri contradictorii, greu de exprimat, dar găsind de cele mai multe ori rezolvări concludente. Nevrozele accentuate de droguri, degradarea morală, exemplificate prin relatarea chefului burlacilor, alternează cu dorința de a face acte caritabile sau de a da concerte de binefacere. Foarte reușit pentru dinamica jocului e momentul rock and roll, efectiv ritmând pulsațiile unei conștiințe rebele. Îl prinde foarte bine postura de rock star agil, revoltat, veșnic neliniștit, clamând cu patimă Fuck the system! În treacăt amintesc amănuntul, poate neînsemnat, dar punctând cu plus creația lui Misi, că în spectacolul lui Florin Piersic Junior pe același text al lui Eric Bogosian, văzut pe YouTube, secvența rock and roll e excesiv statică și instrumentală, deci golită de suflu interpretativ. Vivacitatea actorului clujean se revarsă în cascade incitante de destăinuiri triviale, încercând să astupe virtuale fisuri cu patosul transmiterii neîntrerupte a mesajului pe care-l simți în el colcăitor. Frustrarea arde mai tare ca revolta în pieptul tipului marginalizat, devenit arhetipul rebelului. Ca victimă a unei societăți bolnave, cerșetorul din ultima secvență, convins că „oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele” răstălmăcește după propria-i experiență de viață adevărul. Opțiunea pentru prezentul cuibărit în „clipa cea repede” pare definitivă, chiar dacă aserțiunea are învelișul grosier al limbajului străzii: ”Uneori trebuie să-i tragi o flegmă între ochi Satanei ca să știi că ești viu”. Jocul lui Sorin Misirianțu se potrivește ca o mănușă acestui stil nesofisticat de abordare, bogat în  libertăți de limbaj și trăiri tensionate.

Adrian Ţion: MINI-CRONICĂ DE VACANŢĂ Câteva trimiteri spre ultimul Vis… clujean

Posted in Cadenţe with tags , , , , , on iulie 2, 2010 by ochiulthaliei

La un deceniu şi ceva de la Visul… lui Frunză montat la Cluj, Teatrul Naţional s-a aventurat într-o nouă transpunere scenică a celebrei feerii shakespeariene în regia lui Sorin Militaru. Timpul scurs între cele două montări e numai bun pentru a verifica procentul dorinţei de a vizualiza o nouă alunecare în halucinaţia visului propus de marele Will. Interesul susţinut şi reacţia promptă a publicului justifică necesitatea demersului iar jocul actoricesc îi dă certificatul de calitate. De observat că traducerea lui Şt. O. Iosif rezistă.

Bogăţia textului oferă soluţii interpretative dintre cele mai năbădăioase, îndrăzneţe şi şocante în sine, provocând de fiecare dată fantezia şi ambiţia regizorilor. Visul unei nopţi de vară e o piatră de încercare pentru orice regizor care se respectă. Sorin Militaru înaintează spre substanţa lirică şi ludică a textului cu destulă prudenţă şi sensibilitate, pregătind un lung entrée bazat pe o sugestie picturală venită din fundal: o imensă reproducere a tabloului lui Botticelli Primăvara. Poate că tapetul cu pricina era mai nimerit pentru Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, dar nedorind să-l acuz pe regizor de confuzia anotimpurilor, voi încerca să-i înţeleg trimiterile. Urcaţi pe schelele montate în dreptul reproducerii, muncitori cu bidinele şi vopsea neagră se apucă să mânjească superba pânză botticelliană. E un şoc. Primul. Te doare sufletul văzând cum cele trei graţii dispar sub vopseaua neagră. Ce pot să deduc? Opţiunea regizorului pentru tapetarea fundalului scenei are cel puţin o motivaţie credibilă. Personajele alegorice din tablou evoluează, ca şi personajele piesei, într-o pădure, chiar dacă ea nu este prin împrejurimile Atenei. Ce se mai înţelege? Primăvara a trecut, urmează să se aştearnă peste noi şi pădurea de pe scenă întunericul coborât brusc în noaptea plină de mistere din mijlocul verii. Regizorul se pregăteşte pentru o noapte sumbră şi ne împinge spre ea de la bun început, ceea ce n-ar fi cazul. Noaptea se asociază cu jarul pasiunii, cu visele jucăuşe, nu cu tenebrele. Acest passepartout vizual derulat mai mult pe întuneric, e dublat de un prolog muzical la fel de lung şi împovărător. Din acest motiv spectacolul demarează greu, deşi se realizează, avant la letre, legătura cu muncitorii-actori din scenele următoare.

Al doilea şoc vine din propunerea lui Egeu (Petre Băcioiu) făcută cuplurilor de îndrăgostiţi de a se exprima în versuri. Ei sunt tineri din zilele noastre, îmbrăcaţi adecvat şi citesc rolurile de pe hârtie ca în Hamlet-ul lui Vlad Mugur. Intraţi în roluri, se vor rostogoli prin noaptea vrăjită sub comanda unui Puck pus pe şotii. Spiriduşul năzdrăvan în interpretarea Irinei Wintze are apucături de vrăjitoare-ghicitoare-clarvăzătoare-tămăduitoare-practiciană-de-magie-când albă-când-neagră. Ea, o babă hodorogită, se preumbă prin desişul nopţii şi al pădurii cu un triciclu răblăgit, îşi fierbe cafeaua în ibric şi citeşte din manualul utilizării magice a plantelor ca dintr-un zodiac. E un Puck situat la antipod faţă de cel interpretat de Balázs Attila din spectacolul clujean al lui Victor Ioan Frunză, amintit deja, coborâtor pe frânghii din înalt ca un acrobat. Ce fel de Piţigoi-Băiat Bun o mai fi şi baba asta? Avem un Puck total rupt din tipare.

Derularea scenelor contrapunctice – real, imaginar – sunt abordate într-un ritm diferit. Alert, precipitat în real.

Domolit de puseuri erotice în stratificările halucinante ale visului. Grupul meşterilor-actori împinge umorul shakespearian spre comic buf şi clovnerie irezistibilă. Fiecare dintre componenţii improvizatei trupe de amatori poartă cu sine o grosolană geantă-trusă cu scule. Dacă aceste însemne ale breslei sunt acceptate ca ingenioase la început, ele devin redundante din momentul în care nu se mai desprind de mâinile actorilor, incomodând în mişcare. Comicăriile „amatorilor” sunt dirijate de Gutuie, un meseriaş în chip de regizor, înzestrat de Sorin Misirianţu cu ticurile şi grimasele specifice, făcute la repetiţiile propriilor lui montări, ceea ce nu i-a ridicat probleme în interpretare.

Superbia falnicului rege al zânelor, Oberon, a fost magistral subliniată prin statura lui Ionuţ Caras, suplu, elegant în mişcări, împodobit cu o superbă podoabă capilară leonină. Poate nici George Motoi în Oberon, din spectacolul lui Vlad Mugur din anii şaptezeci, n-a fost mai bine în rol ca actualul Ionuţ Caras, actorul care acumulează performanţă după performanţă în cariera sa. Miriam Cuibus revine pe scenă, după o absenţă sesizabilă, regretabilă, în rolul Titaniei. Ea înzestrează pe pasionata soţie a lui Oberon cu misterul veşnicei îndrăgostite. Alături de bărbatul recucerit în final, alături de elfi şi zeiţe, ea contribuie la realizarea unei minunate secvenţe lirice, axate pe sugestia unei armonizări depline a sentimentelor prin concretizarea jocului sferelor iluminate din interior, fascinaţie vizuală de mare efect. Se pare că într-un timp al dezinhibărilor sexuale, scena dintre Titania şi Fundulea (Ovidiu Crişan) transformat în măgar nu mai poate fi ocolită de conotaţii obscene. Asta a devenit un loc mai degrabă comun decât scandalos. Totuşi regizorul nu întinde prea mult coarda, spre lauda lui, deşi exhibările lascive persistă.

Comparativ cu amintitele Visuri… clujene, mai vechi şi mai noi, orgolioase în sine, punerea în scenă semnată de Sorin Militaru se înscrie, fără îndoială, cu plusurile şi minusurile semnalate, în suita unor atractive montări, apreciate de publicul larg. Ceea ce, uneori, e suficient.

ADRIAN ŢION: Tony şi Dora – un show alert

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , on iunie 8, 2010 by ochiulthaliei

Sorin Misirianţu e un tip ocupat. Atât de ocupat încât, atunci când îl întâlneşti, are alura unui alergător de cursă lungă. E agitat, ochii îi scapără nerăbdători spre zări numai de el ştiute. Vorbeşte repezit şi abia aşteaptă s-o întindă din nou la drum spre himera care a luat-o înainte şi nu dă semne că are de gând să-l aştepte prea mult. Aşa că aleargă din nou. Aleargă după cai verzi pe pereţi, sintagmă răutăcioasă la origine, dar sinonimă cu adevăratele căutări ale artistului. Nu numai că aleargă după cai verzi pe pereţi, desigur sălbatici, adică dificil de prins şi înhămat, dar Sorin reuşeşte până la urmă să pună şaua pe cei mai năbădăioşi, încălecându-i şi stăpânindu-i cu dibăcia unui Clark Gable din The Misfits.

Ultima himeră (proiect) devenită realitate (spectacol) e Tony şi Dora. Alergătura lui nu e numai de pe o scenă pe alta, de la Naţionalul clujean în underground-ul artistic al oraşului, dintr-un rol în altul, de la Studio Euphorion la săli destinate experimentului teatral din Târgu Mureş sau Piatra Neamţ, de la teatru la film. El schimbă în acelaşi ritm meseriile: de la actor la regizor şi de la scenarist la dramaturg. În Tony şi Dora îl găsim în postură de actor şi dramaturg. Sunt sigur că el nici nu vede între aceste profesii mari deosebiri. Toate sunt… Artă. Toate se învîrtesc în jurul acestui ax ca personajele din  Artă de Yasmina Reza în jurul unui tablou, spectacol montat de Sorin Misirianţu pe scena Euphorion a teatrului clujean cu ani în urmă. Tony şi Dora este un text scris de Sorin Misirianţu, cu Sorin Misirianţu şi Ramona Dumitrean în regia lui Dan Chiorean, jucat la Clubul Diesel în cadrul primei stagiuni a teatrului de club din oraş. La toate îndeletnicirile enumerate mai sus adăugându-se şi aceea de animator teatral, căci el a adus la Cluj „teatrul de club”, s-o recunoaştem. şi iniţiativa a prins. Funcţionează. Repertoriul e deja bogat şi se anunţă atractiv în continuare.

Te-ai aşezat pe scaun în Diesel şi nu vezi nicio scenă. La o masă alăturată, doi tineri, o fată şi un băiat, încearcă să lege o discuţie. Aşa încep întotdeauna marile dezastre ale vieţii: firesc, stânjenitor de firesc. Se răstoarnă un pahar. Tragi cu urechea. Apoi îţi dai seama că tinerii cu pricina sunt chiar personajele piesei: Toni şi Dora. Dialogul evoluează firesc. Replicile au umor fin la început. Piper scuturat din vărful cuţitului. Expresiile sunt decupate din cotidian şi totuşi nu sunt şabloane. Mai apoi limbajul răbufneşte în trivialităşi motivate, acoperind încordările dintre parteneri. Limbaj neconvenţional, curent. Sub ochii tăi se înfiripează un cuplu. Aşa cum, după toate probabilităţile, s-au înfiripat şi altele, poate chiar unele dintre ele fiind asemănătoare celor ce acum privesc spre cei doi actori, recunoscându-se ca într-o oglindă. Tony e pictor fără prea mari şanse de a vinde tablouri, dar bravează în poziţia unuia care are succes. Dora e profesoară, tentată uneori să fumeze marijuana. Cuplul nevrotic se încheagă uşor. El îşi prelungeşte şedinţele în atelier, spre exasperarea ei. Singurătatea, răceala se insinuează între parteneri. El se combină cu apetisante modele ce trec prin atelierul lui. Ea se răzbună culcându-se cu un elev. Comedia glisează pe neobservate spre dramă. Tensiunea dintre soţi creşte în paralel cu tensiunea tramei. De la marijuana se trece la cocaină în vene. Tony îi spune că  i-a dat o bătută elevului cu care l-a înşelat ca să se înveţe minte. Se pare că l-a ucis chiar. Apoi retractează totul, abandonându-se într-un joc al ambiguizărilor practicat cu succes înainte. Degeaba, Dora moare din pricina unui supradozaj voluntar.  

Tony şi Dora e un show dinamic şi dens, liniar ca eşalonare a unor secvenţe de viaţă, conceput de Dan Chiorean într-un decor minimalist, specific abordărilor de această structură. şansa acestui tratament aplicat textului, scris, nu mă îndoiesc, special pentru o asemenea locaţie, este marşarea intensă pe jocul actorilor, devenit mai vizibil în componentele sale decât pe scena mare. Apropierea de actori pune şi mai bine în evidenţă supleţea şi corectitudinea interpretării. Ramona Dumitrean aduce în Dora anxietatea unei femei predispuse la stări succesive de nevroză. Sorin Misirianţu în Tony induce puţin prea mult firesc şi echilibru personajului ca în final să se lase şi el copleşit de depresii.

Subiectul e simplu şi oarecum şablonard, atins tangenţial de un filon didacticist asumat ca atare. Dar nu trebuie să-i imputăm nimic, deoarece tendinţa de a instrui e una din raţiunile de a fi ale teatrului, nu-i aşa? În el  năravuri îndreptaţi spunea Iancu Văcărescu. Misirianţu a ales faţa dură a negativului, întotdeauna mai prizabil, şi a reuşit să şocheze. După cum singur mărturisea într-o discuţie televizată cu actorul Petre Băcioiu, în formula repertorială a teatrului de club nu merg decât comediile sau cel mult tragi-comediile. Trebuie să mizăm pe flerul său pentru că până acum n-a dat greş.

E un truism ieftin să adaug în final că Sorin Misirianţu continuă să alerge după cai verzi pe pereţi. Cine a văzut Tony şi Dora poate confirma că o face eficient.