Se pare că Hedda Gabler s-a jucat destul de rar în România. O spune chiar Andrei Șerban. Ba mai mult, reputatul regizor recunoaște deschis că în tinerețe nu-l prea atrăgeau piesele lui Ibsen. Ce reviriment s-a produs în gândirea și în sensibilitatea artistică a regizorului invitat de Tompa Gábor să monteze piesa lui Heinrik Ibsen la Teatrul Maghiar din Cluj? O constatare ar fi că balanță căutărilor actuale înclină sensibil spre generozitatea textelor clasice cu miez propice traducerii mesajului în limbajul sensibilității contemporane. Un alt răspuns posibil e spectacolul în sine, conceput ca labotioasă prospectare asupra unor destine umane în căutare de echilibru. Legătura subzistă în abordarea textului propriu-zis din perspectiva unor trăiri specifice, adâncite în meandrele complexității psihologice ale lumii de azi, pe care artistul angajat se simte dator să le oglindească întotdeauna. Desigur, se pot face trimiteri adiacente spre celelalte realizări de la Teatrul Maghiar din Cluj: Unchiul Vanea, Strigăte și șoapte. Aceste montări de excepție, împreună cu recenta Hedda Gabler, pot constitui „o trilogie Andrei Șerban”, după cum sugera Tompa Gábor. O trilogie, la rigoare, aproape tematică în unitatea ei, vizând sondarea sufletului omenesc din perspective și medii sociale diferite.
Cred că pentru Andrei Șerban Hedda Gabler de azi e un fel de portret al artistului la maturitate. Se simte mai mult ca oricând dorința de a nivela excentricitățile, chiar dacă excepțiile nu lipsesc. Atras sincer de data aceasta de bogăția și densitatea textului ibsenian, regizorul a încercat să înțeleagă și să decripteze sensurile conținute în conflictul piesei și în labirintul de trăiri contradictorii ale personajului principal. Evident că ambalajul rigid realist, desuet, derulat în stil burghez, în plictis și decadență moralizatoare trebuia complinit cu un factor dinamizator. Așa s-a ajuns la punerea în evidență a unor latente conotații de coloratură comică, orecum desprinse din context, deschizând canonul clasic spre expresivitatea lipsită de opreliști a limbajului biunivoc, practicat cu succes în tragi-comedia contemporană. Glisarea între comic și dramatic își caută mereu echilibrul. Exhibarea în stil postmodern a psihologiilor în mișcare continuă îmbracă vădite tente satirice în portretizarea personajelor. Mai puțin în ceea ce o privește pe Hedda. Asta pentru a sublinia meschinăria, poate chiar falsitatea sau neîncrederea în valorile lumii în care trăiește eroina. În contrast cu grobianismul oamenilor din jurul ei, Hedda are o ținută aparte. Ea e vegheată de austeritatea preceptelor morale ale tatălui decedat, fostul general de armată Gabler, a cărui fotografie e incrustată, central, în oglinda masivă din salon, martoră a rătăcirilor și meschinăriilor curente. Onomastica vorbește de la sine. Deși e proaspăt căsătorita doamnă Tesman, ea aparține mai mult familiei tatălui, de vreme ce, la modul insinuant, numele ei, Hedda Gabler, este repetat apăsat de mai multe ori și dă chiar titlul piesei. De aceea profilul ei moral este desenat în linii sobre, reflex al unei educații cazone poate, neatins de vulgaritate sau comicării răsuflate. Imola Kézdi răspunde cu empatie intransigențelor și frământărilor sufletești ale eroinei, conturând în Hedda Gabler, cu ezitările și pasiunile ei ascunse, cu înălțările și căderile ei, simbolul unei frumoase și delicate lebede rănite în zbor.
În acest balans neîntrerupt al pasiunilor și intereselor, personaje ca Ejlert Løvborg și Thea Elvsted sunt echivoc luminate. Ervin Szűcs și Enikӧ Gyӧrgyjakab (în a doua variantă a distribuției – Anikó Pethӧ) realizează tipologii de îndrăgostiți orbiți de pasiune, oscilând mereu între sublim și ilar, între devoțiune nemăsurată și penibilitate măsurată în gestica derizorie a dezorientaților. Iubit în tinerețe de Hedda, Ejlert a ajuns o personalitate redutabilă în care mai palpită dragostea pentru Hedda, ceea ce nu-l oprește să flirteze ipocrit cu Thea, căsătorită convențional cu un bătrân. Manuscrisul lui Ejlert Løvborg joacă rol de „scrisoare pierdută” în jarul pasiunilor mocnite, întrețesute ca să aprindă spiritele implicate în jocul periculos declanșat de reapariția lui Ejlert în peisaj. Tratați hiperbolic în mod grotesc sunt Jorgen Tesman, un profesor ratat cu ambiții de mărire, soțul Heddei în postură de maimuțoi domestic, și judecătorul Brack, prietenul viclean al familiei Tesman, care nu va ezita s-o șantajeze pe Hedda, căzută în plasa întinsă de acest „șacal social”. Zsolt Bogdán și András Hatházi formează un cuplu de o rară performanță actoricească: naivul incapabil să citească în sufletul soției lui și omul de lume stăpân pe sine și pe jocurile de culise. Ei întrețin extinderea spre comicul (temperat totuși) al reprezentației. Csilla Varga în rolul mătușii lui Jorgen și Réka Csutak în rolul servitoarei completează o distribuție ce merge, pe mâna regizorului, spre un succes sigur de fiecare dată.
Așa cum a gândit Andrei Șerban piesa lui Ibsen, ea nu pare să fi fost scrisă acum 120 de ani, atât de dezbărată de convenții vetuste, greoaie e transpunerea ei scenică. Și totuși… câtă grandoare cuprinsă în acest proiect teatral! De la decorul sobru, dotat cu coloane ornamentale, până la jocul surprinzător de dezinhibat al actorilor! De la intrarea în sala studio, trecând pe covorul de frunze uscate, pe sub pavilionul transparent întins ca un paspartu obligatoriu de trecut pentru a ajunge în miezul subiectului sau în mijlocul salonului familiei Tesman, unde, martori tăcuți ca și oglinda din peretele de un verde intens, asistăm la drama acestei familii și până la blocarea ieșirii din final, pentru că înainte cu doar câteva clipe, nu-i așa, în spatele ușii de sticlă s-a prăbușit chiar trupul însângerat al eroinei, tot interiorul intim construit de Carmencita Brojboiu îndeamnă la reflecție și cunoaștere. Funcționalitatea acestui spațiu restrâns este de a aduce taina universului uman mai aproape.
Ochiul Thaliei 