Arhivă pentru Casanova

Adrian Țion: Firescul – marcă a talentului

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on noiembrie 19, 2011 by ochiulthaliei

          Despre un artist polivalent, cum este Sorin Misirianțu, afirmat deopotrivă ca regizor, actor, scenarist sau autor dramatic, e greu să te pronunți tranșant. E dificil să fixezi, în toiul unor căutări de substanță, care dintre manifestări îi definesc mai clar personalitatea. E aproape riscant să spui care dintre imaginile oferite publicului îi vin mai bine. De ce? Pentru simplul motiv că următorul demers artistic îți va contrazice cu siguranță afirmația riscată. În fiecare din posturile încercate se simte acasă. În fiecare dă măsura talentului său. Așadar, pentru a nu greși prea mult, prefer să merg pe mâna lui Sorin Misirianțu însuși, pentru a constata cum se vede el în oglindă. La sfârșitul interviului luat de Ioan-Pavel Azap în revista Tribuna nr. 220 din 1-15 noiembrie 2011, mărturisea, pe post de concluzie, că actoria îl reprezintă cel mai bine. Deci actoria e în fruntea listei.

          Ca o confirmare de ultimă oră la cele spuse de el vine one man show-ul Sex, drogs, rock and roll regizat de Bori Varga la Diesel Club. Textul americanului de origine armeană Eric Bogosian, exersat în scrieri de factură minimalistă cu deschidere amplă spre analiza problemelor actualității, oferă uriașe posibilități de valorificare a personalității unui actor înzestrat. O adevărată probă de foc. Un tur de forță al aptitudinilor interpretării. Se înțelege că o asemenea șansă nu a apărut în fața lui Sorin Misirianțu pentru a o rata. Așa că a intrat în focul creației fără teamă și fără complexe, întocmai cum abordează el de obicei orice provocare: cu o insațiabilă poftă de joc. Asta pentru că știe foarte bine să exploateze inteligent ofertele textului, îmbrăcându-le în verva interpretativă originală ce exclude stânjeneala sau plictisul. Cuvântul de ordine adus în spectacol e firescul cu tot ce presupune el. De altfel, actorul clujean are în structura firii sale această calitate pe care o afișează pretutindeni… fără ostentație. Eliminarea oricăror ostentații păguboase dă suplețe discursului frust, sporindu-i atractivitatea și impactul comunicațional.

          Atmosfera din club e destinsă, obișnuită. Ne simțim bine. La un moment dat, un individ se desprinde dintre noi și începe turuiala. E îmbrăcat lejer, tricou, pantaloni de piele. Îi merge melița nu glumă. Se răstește la unul aflat mai în spate, dar suntem cuprinși toți în persoana interlocutorului. E un coleg, un prieten. Noi înșine devenim colegii, prietenii lui. Martorii nemulțumirilor, frustrărilor, aventurilor lui. Cum persoana căreia i se adresează se schimbă mereu, noi suntem când prietenul rockerului adulat de fani, când partenerul unui business man, când Jeff, Bill sau Joe, când soția unui Casanova, când Yvette, sculptorița agățată într-un bar. Limbajul neconvențional place, glumele presărate creează atmosferă destinsă, fără să obstrucționeze viziunile analitice despre lumea de azi, ba chiar dimpotrivă, evidențiindu-le în registru necruțător: „Trăim într-un rezervor uman de infecții, trăim într-un closet uman.” Adevărurile sunt spuse pe șleau, fără fasoane. Profilul ilar al unei societăți bolnave se desenează din secvențe trase în tușe energice, îmbibate în sosul comediei amare. Deși sumbre în esență, nuanțările ecologiste au accente comice, la fel cu imaginile needulcorate despre haznaua umană sau picantele considerații despre sex.

          Să revenim însă la actor, căci el este actantul, motorul care întreține firberea, traversează și leagă secvențele diferitelor ipostazieri ale realității luate în obiectiv scenic. Degajat, firesc, stăpân pe sine, convingător în cele mai multe momente, Sorin Misirianțu trece cu nonșalanță de la relevarea formelor de abrutizare umană la duioșia empatizării cu suferința. În el se acumulează trăiri contradictorii, greu de exprimat, dar găsind de cele mai multe ori rezolvări concludente. Nevrozele accentuate de droguri, degradarea morală, exemplificate prin relatarea chefului burlacilor, alternează cu dorința de a face acte caritabile sau de a da concerte de binefacere. Foarte reușit pentru dinamica jocului e momentul rock and roll, efectiv ritmând pulsațiile unei conștiințe rebele. Îl prinde foarte bine postura de rock star agil, revoltat, veșnic neliniștit, clamând cu patimă Fuck the system! În treacăt amintesc amănuntul, poate neînsemnat, dar punctând cu plus creația lui Misi, că în spectacolul lui Florin Piersic Junior pe același text al lui Eric Bogosian, văzut pe YouTube, secvența rock and roll e excesiv statică și instrumentală, deci golită de suflu interpretativ. Vivacitatea actorului clujean se revarsă în cascade incitante de destăinuiri triviale, încercând să astupe virtuale fisuri cu patosul transmiterii neîntrerupte a mesajului pe care-l simți în el colcăitor. Frustrarea arde mai tare ca revolta în pieptul tipului marginalizat, devenit arhetipul rebelului. Ca victimă a unei societăți bolnave, cerșetorul din ultima secvență, convins că „oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele” răstălmăcește după propria-i experiență de viață adevărul. Opțiunea pentru prezentul cuibărit în „clipa cea repede” pare definitivă, chiar dacă aserțiunea are învelișul grosier al limbajului străzii: ”Uneori trebuie să-i tragi o flegmă între ochi Satanei ca să știi că ești viu”. Jocul lui Sorin Misirianțu se potrivește ca o mănușă acestui stil nesofisticat de abordare, bogat în  libertăți de limbaj și trăiri tensionate.