ALEXANDRU PECICAN: Teatrul ca metaforă. Note frugale de pe manşetă

Motto:  Omul este doar o jucărie în mâna zeului, şi acesta este într-adevăr lucrul cel mai de preţ la om.

Platon

Azi, când filosofii au murit în Cetate, Regizorul le-a luat locul. În aceste timpuri, el ne vorbeşte despre om şi destinul său planetar! Oamenii, adunaţi în grupuri mici în templul Thaliei, participă la un festin totemic. Directorul de scenă este Marele Preot. Mâinile lui sfâşie hălci însângerate din trupul Realităţii pe care le aruncă publicului înfometat de Adevăr. Dar totul e doar Iluzie, butaforie, umbră şi mister, fiindcă Artistul este doar un vrăjitor, un magician, nu Zeul însuşi… Pentru că, oricum, vedem în ghicitură şi numai Atunci vom privi Faţă către Faţă.

Spectacolul Cântecul lebedei de Cehov montat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad este o operaţie pe cord deschis, un tratat de filosofie, o ceremonie de ratare a tragicului, un cântec, câteva cercuri desenate pe nisip, o farsă, un Testament; o poveste grea, pentru iniţiaţi. Nu vă lăsaţi păcăliţi de piruetele şi giumbuşlucurile actanţilor, ei nu sunt decât nişte dropii obosite, mimând o aripă ruptă, o agonie calculată, tocmai pentru a reuşi să îndepărteze vânătorul de cuib.

Este triumful Regizorului ajuns la maturitatea deplină, contopit parcă cu bătrânul actor care nu poate să mai moară, care agonizează pentru a reînvia mereu, încăpăţânat, obsesiv, enervant. A încerca, în puţine rânduri, să diseci, să analizezi, să explici miracolul de la Arad ar fi ca şi când ai vrea să povesteşti o Poezie. Nu e nimic de tradus, trebuie doar Văzut; pipăit cu sufletul.

A! Da! Putem vorbi despre cărămizi, pietrele cu ajutorul cărora îşi înalţă Maestrul construcţia. Actorii teatrului sunt eliberaţi din chingile artificialului, ale convenţiei, ale rutinei. Îi simţi scăpaţi în curte, la joacă, dar imediat, în ei se trezeşte orgoliul, daimonul. Vor să oficieze, să împartă daruri, să rupă din ei bucurie şi speranţă, Dragoste, mai ales Dragoste. Mişcările, gesturile, jocul lor adus voit la limita unei arhive de şabloane uzate, prin îndelungă folosinţă, demonstrează că, deşi alfabetul este limitat la câteva zeci de litere, combinaţiile şi permutările sunt infinite, că arta nu locuieşte în forme, că Ea e Lumina.

Dacă Zoltan Lovasz, în pielea lui Nikita Ivanici, face unul dintre cele mai izbutite roluri ale vieţii lui, Ovidiu Ghiniţă, încarnându-l pe Vasili Vasilici Svetlovidov urcă Sus, pe piscurile înzăpezite ale Himalayei. Toţi actorii şi actriţele echipei din Cântecul lebedei se autodepăşesc şi ar merita pomeniţi fiecare în parte, îmbrăţişaţi, mângâiaţi, sărutaţi pe frunte. O apariţie specială: fetiţa, mesagerul zeilor, cea care împlineşte destinul, călăuza oamenilor păpuşi, manechine, actori.

Despre decorul scenografului Doru Păcurar s-ar putea spune simplu că este minimalist, descărnat de materie, de zorzonele inutilului, că este practic şi util, ca pentru un teatru sărac. S-ar putea spune toate acestea dacă nu s-ar şti că mai plinul vasului este dat de golul dintre pereţii săi, că scena pe care o pune la dispoziţia actanţilor nu este decât o trambulină, o pistă de pe care îşi iau zborul îngerii. Că reuşeşte să fie atât de bun încât nici nu-l simţim, că sacrifică orice orgoliu personal pentru triumful unităţii, al Ideii.

Costumele Oanei Văran reuşesc să convingă. Fireşti, parcă aşteptate şi intuite de public, servesc momentele cruciale ale spectacolului. În această poveste, lumina este esenţială.

Mihai Măniuţiu este un vrăjitor al eclerajului şi, în colaborare cu light designerul, ing. Lucian Moga, face minuni.

Foarte bine susţinut este compartimentul muzical, obsedanta melodie de patefon, motivul burlesc ce însoţeşte jocul vagabondului Chaplin, dar mai cu seamă marşul triumfal din primul final. Sigur, teatrul este o operă colectivă, de echipă. Pentru reuşita acestui eveniment au muncit mult mai mulţi decât se pot pomeni aici. Atunci când aplaudăm la scenă deschisă, în picioare, cu capetele descoperite şi puţin înclinate, ne gândim şi la ei. Se întâmplă uneori ca mulţi să se întâlnească şi să pună mână de la mână pentru ca un astfel de Spectacol să ne amintească cine suntem, de unde venim, încotro mergem şi mai ales de ce. 

Motto: Omul este doar o jucărie în mâna zeului, şi acesta este într-adevăr lucrul cel mai de preţ la om.

Platon

 

Azi, când filosofii au murit în Cetate, Regizorul le-a luat locul. În aceste timpuri, el ne vorbeşte despre om şi destinul său planetar! Oamenii, adunaţi în grupuri mici în templul Thaliei, participă la un festin totemic. Directorul de scenă este Marele Preot. Mâinile lui sfâşie hălci însângerate din trupul Realităţii pe care le aruncă publicului înfometat de Adevăr. Dar totul e doar Iluzie, butaforie, umbră şi mister, fiindcă Artistul este doar un vrăjitor, un magician, nu Zeul însuşi… Pentru că, oricum, vedem în ghicitură şi numai Atunci vom privi Faţă către Faţă.

 

Spectacolul Cântecul lebedei de Cehov montat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad este o operaţie pe cord deschis, un tratat de filosofie, o ceremonie de ratare a tragicului, un cântec, câteva cercuri desenate pe nisip, o farsă, un Testament; o poveste grea, pentru iniţiaţi. Nu vă lăsaţi păcăliţi de piruetele şi giumbuşlucurile actanţilor, ei nu sunt decât nişte dropii obosite, mimând o aripă ruptă, o agonie calculată, tocmai pentru a reuşi să îndepărteze vânătorul de cuib.

 

Este triumful Regizorului ajuns la maturitatea deplină, contopit parcă cu bătrânul actor care nu poate să mai moară, care agonizează pentru a reînvia mereu, încăpăţânat, obsesiv, enervant. A încerca, în puţine rânduri, să diseci, să analizezi, să explici miracolul de la Arad ar fi ca şi când ai vrea să povesteşti o Poezie. Nu e nimic de tradus, trebuie doar Văzut; pipăit cu sufletul.

 

A! Da! Putem vorbi despre cărămizi, pietrele cu ajutorul cărora îşi înalţă Maestrul construcţia. Actorii teatrului sunt eliberaţi din chingile artificialului, ale convenţiei, ale rutinei. Îi simţi scăpaţi în curte, la joacă, dar imediat, în ei se trezeşte orgoliul, daimonul. Vor să oficieze, să împartă daruri, să rupă din ei bucurie şi speranţă, Dragoste, mai ales Dragoste. Mişcările, gesturile, jocul lor adus voit la limita unei arhive de şabloane uzate, prin îndelungă folosinţă, demonstrează că, deşi alfabetul este limitat la câteva zeci de litere, combinaţiile şi permutările sunt infinite, că arta nu locuieşte în forme, că Ea e Lumina.

 

Dacă Zoltan Lovasz, în pielea lui Nikita Ivanici, face unul dintre cele mai izbutite roluri ale vieţii lui, Ovidiu Ghiniţă, încarnându-l pe Vasili Vasilici Svetlovidov urcă Sus, pe piscurile înzăpezite ale Himalayei. Toţi actorii şi actriţele echipei din Cântecul lebedei se autodepăşesc şi ar merita pomeniţi fiecare în parte, îmbrăţişaţi, mângâiaţi, sărutaţi pe frunte. O apariţie specială: fetiţa, mesagerul zeilor, cea care împlineşte destinul, călăuza oamenilor păpuşi, manechine, actori.

 

Despre decorul scenografului Doru Păcurar s-ar putea spune simplu că este minimalist, descărnat de materie, de zorzonele inutilului, că este practic şi util, ca pentru un teatru sărac. S-ar putea spune toate acestea dacă nu s-ar şti că mai plinul vasului este dat de golul dintre pereţii săi, că scena pe care o pune la dispoziţia actanţilor nu este decât o trambulină, o pistă de pe care îşi iau zborul îngerii. Că reuşeşte să fie atât de bun încât nici nu-l simţim, că sacrifică orice orgoliu personal pentru triumful unităţii, al Ideii.

 

Costumele Oanei Văran reuşesc să convingă. Fireşti, parcă aşteptate şi intuite de public, servesc momentele cruciale ale spectacolului. În această poveste, lumina este esenţială.

 

Mihai Măniuţiu este un vrăjitor al eclerajului şi, în colaborare cu light designerul, ing. Lucian Moga, face minuni.

 

Foarte bine susţinut este compartimentul muzical, obsedanta melodie de patefon, motivul burlesc ce însoţeşte jocul vagabondului Chaplin, dar mai cu seamă marşul triumfal din primul final. Sigur, teatrul este o operă colectivă, de echipă. Pentru reuşita acestui eveniment au muncit mult mai mulţi decât se pot pomeni aici. Atunci când aplaudăm la scenă deschisă, în picioare, cu capetele descoperite şi puţin înclinate, ne gândim şi la ei. Se întâmplă uneori ca mulţi să se întâlnească şi să pună mână de la mână pentru ca un astfel de Spectacol să ne amintească cine suntem, de unde venim, încotro mergem şi mai ales de ce.

Publicitate