Arhivă pentru Cluj-Napoca

Adrian Țion: Valențe romanești pe scenă

Posted in Actul 1/ Act 1 with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on aprilie 22, 2012 by ochiulthaliei

          Un truism uzat atrage oricui atenția că reperul clasic în strategiile repertoriale e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, conferă siguranță procesului creativ asigurând interesul publicului larg, pe de alta, implică un risc sau chiar mai multe. Programul Teatrului Național din Cluj-Napoca intitulat „Actualitatea clasicilor” pune în discuție chiar această problemă spinoasă a notorietății, fie că este vorba despre o piesă clasică, fie că se apelează la o adaptare după un roman celebru, cum este cazul cu La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Neîncrederea în realizarea unui spectacol cu acest subiect pornește din start. Te întrebi dacă, după fascinantele lecturi ale adolescenței, după remarcabile (unele celebre chiar) ecranizări, tragica poveste de iubire dintre Catherine și Heathcliff  îți mai poate spune ceva sub forma unui eșafodaj teatral. La răscruce de vânturi pe scenă? Parcă nu-ți vine să înghiți atât de ușor gălușca, taman acum când elitismul înflorește în proiecte și-n simțiri. Așa ceva trezește automat suspiciuni. Gândul îți merge spre o montare romanțioasă, vaporoasă, apropiată de kitsch, rezumativă, eventual cu impact asupra tinerilor care n-au apucat să citească romanul, fiind pentru aceștia o invitație la lectura cărții și nicidecum un spectacol de sine stătător, omogen construit. Cu aceste temeri, catalogate idei preconcepute, am intrat la spectacolul propus de Ada Lupu, semnatară a scenariului și a regiei, după textul original adaptat de Mariana Vartic.

          Temerile mi-au fost alungate treptat, unele după altele, ca la sfârșitul spectacolului să constat că anasmblul se susține, e viabil și în mare parte convingător. Au rămas câteva incongruențe provenite din alegerea distribuției și din îmbinarea scenelor. De fapt, secvențele se succed halucinant, intersectându-se, aglomerându-se tensionat, derutant, neechilibrat spre final, ceea ce impune un dinamism în conformitate cu ilustrarea pasiunilor și a confruntărilor eroilor. Spațiul de desfășurare al actorilor are adâncime, poate prea multă, luminile și ceața, tunetele și coloana sonoră, costumele și decorul simplificat, redus la o etajeră, un pat, o masă, o comodă, contribuind în bună măsură la reconstituirea atmosferei sumbre, încețoșate din Wuthering Heights.

Din fondul acesta neguros, misterios, intersectat de raze luminoase, se desprind personajele spre avanscenă. Semitransparența siluetelor, a contururilor decorului extinde în fabulos pasiunile și conflictele dintre cele două familii – Earnshaw și Linton – astfel că personajele moarte din prima generație bântuie ca spirite protectoare sau uzurpatoare ale domeniului unde se insinuează temporar chiriașul de la Thrushcross Grange, Lockwood, venit în vizită. Acesta este derutat, impresionat de istoria celor două familii povestită de servitoarea Nelly Dean. Prin fluctuația halucinantă, îmbibată în romantism străveziu a eroilor întorși din lumea umbrelor, Ada Lupu reușește să creioneze mitul iubirii care transcende moartea. E un bun câștigat. Gigantica ușă din fundal e spațiul prin care cele două lumi fuzionează într-un fel de balans metafizic al retrăirii sentimentelor, o ușă-pârghie dintre lumi.

 La mai bine de un secol și jumătate de la apariția romanului semnat de Emily Brontë, spațiul scenei pare un loc permisiv pentru repovestirea tulburătoarelor evenimente de la Wunthering Heights.  Ada Lupu a condensat subiectul, din necesități de timp a aprofundat mai puțin, dar a supradimensionat povestea cu elemente derutant simbolice, fără însă a încărca artificial, oferind o lectură scenică în grila unui prezent fixat pe sugestivitatea structurilor arhetipale. Ramona Dumitran în rolul Catherinei Earnshaw țintește spre modelul inițial al îndrăgostitei romantice, ajutată de o costumație adecvată, ce-i pune în evidență frumusețea, naturalețea, farmecul. Pasiunea năvalnică a eroinei, indecizia, drăgălășenia, jocul, regretul și resemnarea târzie sunt exprimate firesc, în doze proporționale, cu mult tact de experimentata actriță a Naționalului clujean. Rolul de greutate al piesei, Heathcliff, a fost repartizat tânărului Cristian Grosu, actor ambițios, cu vână de Dorin Andone de altădată, afirmat în câteva spectacole bunicele, dar prea scund, după gustul meu și prea puțin demonic în răzvrătirea sa asupra destinului funest al personajului. Altfel, eforturile lui sunt vizibile și convingătoare în multe secvențe. Uneori ai impresia că stăpânește scena, alteori nu. Corect se integrează Ionuț Caras în tipologia personajului Edgar Linton fiind placid și insipid cât trebuie. Cătălin Herlo creează un Hindley Earnshaw coleric, nemilos în deciziile sale, iar Angelica Nicoară colorează discret fragilitatea depersonalizată a Isabellei Linton. Rolul servitoarei Nelly Dean pe post de naratoare a celor întâmplate a fost preluat de Irina Wintze și „petrecut” printre personajele evocate ca entități ce fac parte din propria ei viață. Împreună cu Adrian Cucu, interpretul chiriașului Lockwood, formează un tandem cu atribuții esențiale în împletirea scenelor.

Copiii primei generații de eroi, Catherine Linton (Romina Merei), Hareton Earnshaw (Cristian Rigman), Linton Heathcliff (Silvius Iorga) sunt apariții fugare, episodice, alături de Joseph (Petre Băcioiu) și Frances (Patricia Boaru). Înglobarea lor în distribuție denotă dorința Adei Lupu de a cuprinde pe cât posibil întreaga genealogie a personajelor cărții, cu șirul consecințelor ce leagă cele două generații, o motivație în plus a întrepătrunderii lumilor de trăiri și simțiri răvășitoare. O prelungire a atmosferei apăsătoare care își lasă amprenta pe durata întregului spectacol. Ada Lupu își înscrie demersul într-un proces de resuscitare a valențelor romanului gotic, mai mult ca iz nostalgic decât ca vetust clișeu. Totuși, derularea evenimentelor este de suprafață, în ciuda atmosferei create. Ambianța generală este întreținută și de efectele sonore realizate de Tibor Cári. Cadrul scenic imaginat de Cristian Rusu ia în stăpânire misterul de la prima impresie (etajera cu lumânări) până la ultimul joc uluitor de lumini. Minunate costume concepe el pentru Catherine și Heathcliff, de pildă, și mai puțin inspirate pentru Edgar Linton și Lockwood. În ansamblu, subiectul romanului La răscruce de vânturi, desfășurat în structuri dramatizate nuanțat pe scena Naționalului clujean este un spectacol cu sclipiri și umbre, cu sclipici și dantelării dintr-un alt veac, dar și cu lipici la public. Un spectacol ce-și menține pe merit longevitatea.

EVENIMENT la Opera clujeană

Posted in Ora with tags , , , , , , , on aprilie 8, 2010 by ochiulthaliei

Opera Naţională Română Cluj-Napoca are onoarea de a vă invita la evenimentul de duminică, 11 aprilie, care va cuprinde spectacolul Forţa destinului şi lansarea cărţii Opera Română din Cluj, volumul I 1919-1959 o lucrare monumentală şi fundamentală pentru istoria culturii româneşti din Transilvania, istoria Operei Naţionale Clujene scrisă de Octavian Lazăr Cosma, preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

Reprezentaţia va începe la ora 18:30, iar lansarea de carte va avea loc îi pauza dintre actele I şi II (în jurul orei 19).

OVIDIU PECICAN: De la ţipătul şoaptelor la tăcerea strigătelor

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 21, 2010 by ochiulthaliei

 De câţiva ani, Andrei Şerban pare că şi-a stabilit în mod fericit un fel de cartier general pentru România la Cluj-Napoca, în aşa fel încât în stagiunea 2009 – 2010 s-ar putea organiza în oraşul de pe Someş un festival dedicat creaţiei teatrale recente a acestui regizor. Cu Purificare de Sarah Kane, cu Don Juan în Soho de Don Juan de Patrick Marber şi cu Rock and roll de Tom Stoppard, toate la Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, şi cu Unchiul Vanea al lui Cehov la Teatrul Maghiar de Stat, iată câte o piesă pentru fiecare zi lucrătoare, dacă numărăm aici şi recenta premieră cu Strigăte şi şoapte după Ingmar Bergman. Ar mai rămâne week-end-ul de acoperit, dar nimic nu spune că freneticul artist care este Şerban nu ar putea propune în acest interval de timp disponibil un workshop şi o discuţie cu publicul sau cu criticii de specialitate, spre a umple cu vârf şi îndesat o săptămână teatrală de excelenţă. De altfel, deja umblă zvonul că nu peste mult timp, poate în stagiunea viitoare dacă nu chiar în cursul celei de-acum, un nou contract cu instituţia condusă de Tompa Gábor ar aduce pe aceeaşi scenă maghiară pe care astăzi îşi începe cariera spectacolul după Bergman o… comedie de Molière. Iată deci cum, sub Feleac, încropim, de pe o zi pe alta, o colecţie fastuoasă de montări Şerban, cu sentimentul pe care îl va fi avut odinioară Viena iosefină, găzduindu-l pe Mozart.

 Ideea de a adapta pentru scenă filmul regizorului suedez din 1972, cu Harriet Andersson (Agnes), Liv Ullmann (Maria), Ingrid Thulin (Karin) şi Kari Sylwan (slujnica Anna) distribuite în rolurile celor patru ipostaze ale Anima – moarte, frumuseţe, putere şi înţelepciune a inimii – pare o mare îndrăzneală artistică. Nu te încumeţi să redecorezi încăperea de care s-a ocupat un mare designer decât dacă eşti convins că poţi face măcar la fel, dacă nu şi mai bine. Poate de aceea un asemenea proiect nu-i putea veni în minte decât lui Andrei Şerban. Specializările lui anterioare îl recomandau ca expert al resuscitării limbilor moarte şi al ritualurilor cvsireligioase ale antichităţii (Trilogia greacă rămâne unul dintre vârfurile activităţii lui regizorale) şi ca explorator dinamic, neresemnat, persuasiv, al adâncimilor sufletului omenesc (de la Cehov la Spovedanie la Tanacu, adaptare experimentală după cartea Tatianei Niculescu-Bran). Spectacolul cu Strigăte şi şoapte petrecut în spaţiul de expresie al limbii maghiare şi în incinta stacojie imaginată – visată – de Bergman însuşi, reconstituită la Teatrul Maghiar clujean îmbină, parcă, divinaţia caracteristică primei tendinţe cu ruminantele tatonări ale celei de a doua. Căutarea vizează o anume eliberare a sufletului de poverile lui translucide, pe cât de diafane, pe atât de opresive, printr-o înlăturare succesivă a vălurilor; dar nu în sensul decorticării marilor adevăruri ascunse, lucru imposibil, interzis muritorilor, ci al evidenţierii zonelor în care viaţa atinge golurile abisale ce anunţă misterele care o subîntind.

Acum, când romanul a încetat să fie doar el sursă pentru cinematograf, devenind, el însuşi, o transcriere fidelă după viziuni filmice, iată că Andrei Şerban reia capodopera lui Ingmar Bergman mânat, probabil, de fascinaţia faţă de problematicile deschise de aceasta, dar şi dintr-o admiraţie nedisimulată pentru modurile spunerii cineastului suedez. Acesta însuşi devine, de altfel, personaj în piesa lui Şerban, a cărei partitură este rescrisă – cu adaosuri şi adaptări – de către regizorul român împreună cu Dana Dima astfel încât să îl conţină şi pe Bergman-personajul. Sub raportul de care vorbesc, şansa de a vedea o repetiţie cu public a spectacolului, înainte de lansare, aduce posibilitatea decriptării la un alt nivel al tentativei, căci Bergman (Bogdán Zsolt) intervine în jocul actriţelor pentru a îndrepta un detaliu tehnic sau a explica mai bine ce aşteaptă de la cutare scenă, dar la rândul lui Şerban însuşi sparge cadrele convenţiei, propunând, ici şi colo, ameliorări. E clar, în jocul punerilor în abis, că Bergmanul lui Bogdán Zsolt nu mai este doar un substitut al faimosului om de film nordic ci, în egală măsură, şi o sosie a lui Andrei Şerban însuşi. De la acest punct încolo, nici Strigăte şi şoapte nu mai vorbeşte despre amintiri transfigurate din trecutul unui artist suedez de marcă şi nu mai este o preluare a sugestiilor conţinute de prima prelucrare a acestora, în proză, de către Bergman scriitorul – o proză cu acelaşi titlu ca şi filmul este inserată într-unul din volumele lui -, ci de fantasmele care bântuie un culoar stacojiu în care, pătruns pe calea filmului unui alt artist, a ajuns şi Andrei Şerban, fără a se mai putea desprinde de acolo.

 Paradoxal, însă, aici nu este vorba de o simplă identificare de la regizor la regizor şi, astfel, mediat, de o mărturisire de credinţă artistică. Tot astfel se obţine şi un efect contrar foarte izbutit, de explicitare a încifrărilor pe care filmul le lăsa să plutească în aer fără a le decripta în vreun fel expres. Şerban foloseşte mărturii ale lui Bergman, texte şi intervenţii, iar dosarul imagistic al montării poate fi reconstituit destul de simplu, măcar în parte, cu ajutorul unei survolări internet: fragmente de interviuri cu regizorul, filmări documentare făcute în pauzele lucrului la pelicula Strigăte şi şoapte te conduc într-un atelier multimediatic unde vrăjitorul Andrei Şerban amestecă şi distilează esenţele, când călăuzit de obsesia reconstitutivă a atmosferei din film, când de imboldul deconstruirii şi denudării, al contraacţiunilor. Un spectacol despre fascinaţie şi distanţare, aşadar, despre spirite înrudite, nevoia de regenerare creatoare şi explorare a străfundurilor proprii, despre bântuire şi adierile metafizice ale crucificantelor întrebări pe care viaţa şi moartea le formulează sufletului, asta propune, după toate semnele, Strigăte şi şoapte în regia lui Andrei Şerban, cu scenografia inspirată a Carmencitei Brojboiu. În rolurile masculine, în toate – Bergman, soţii celor două surori mai mari, Maria şi Karin. Le interpretează pe acestea Imola Kezdi şi, respectiv, Emőke Kató, prima cu o anume dificultate în a asuma cu profunzime psihologică rolul frumoasei îmbietoare, dând o versiune când puţin convenţională, când un pic crispată, şi lăsându-i strălucirea revelării capacităţii evolutive şi transformatoare a rolului surorii mai mari. În schimb, partitura surorii agonizante îi prilejuieşte lui Anikó Pethő performanţe greu predictibile, după cum slujnica tăcută, Anna, este, în versiunea lui Csilla Varga, deplin convingătoare, emoţional şi instinctiv protectivă. Căutare de sine şi de dincolo, dezvăluire a raporturilor de forţă şi de adversitate instinctuală ce se manifestă în dialectica hegeliană a recunoşterii, invitaţie la scufundări sub atolii de corali ai cotidianului şi tentativă de înţelegere a somaţiilor definitive prin invitaţia la deblocarea disponibilităţilor sufleteşti, montarea lui Andrei Şerban cu Strigăte şi şoapte răscoleşte, convinge.

TEATRUL KTO & Bohumil HRABAL

Posted in Avantguard & Underground with tags , , , , , , on martie 18, 2010 by ochiulthaliei

 Teatrul Kto din Cracovia (Polonia): imagine din spectacolul reprezentat la Cluj-Napoca în 18 martie 2010, omagiu la adresa marelui prozator ceh Bohumil Hrabal

Secvenţe din spectacolele Teatrului KTO:

http://www.youtube.com/watch?v=0NRdWdbBfu0

http://www.youtube.com/watch?v=rPgsFaquhCI&feature=related

Bohumil Hrabal:

http://www.youtube.com/watch?v=5tz7e4TUKWc&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=fUUszrKFfig&feature=related

Afiş VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

Posted in Actul 1/ Act 1 with tags , , , , , on martie 8, 2010 by ochiulthaliei

 „o fantezie poetică cu alcătuire barocă” (Ion Zamfirescu)