Arhivă pentru Ioan Slavici

ALEXANDRU PECICAN: Teatrul ca metaforă. Note frugale de pe manşetă

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , on martie 28, 2010 by ochiulthaliei

Motto:  Omul este doar o jucărie în mâna zeului, şi acesta este într-adevăr lucrul cel mai de preţ la om.

Platon

Azi, când filosofii au murit în Cetate, Regizorul le-a luat locul. În aceste timpuri, el ne vorbeşte despre om şi destinul său planetar! Oamenii, adunaţi în grupuri mici în templul Thaliei, participă la un festin totemic. Directorul de scenă este Marele Preot. Mâinile lui sfâşie hălci însângerate din trupul Realităţii pe care le aruncă publicului înfometat de Adevăr. Dar totul e doar Iluzie, butaforie, umbră şi mister, fiindcă Artistul este doar un vrăjitor, un magician, nu Zeul însuşi… Pentru că, oricum, vedem în ghicitură şi numai Atunci vom privi Faţă către Faţă.

Spectacolul Cântecul lebedei de Cehov montat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad este o operaţie pe cord deschis, un tratat de filosofie, o ceremonie de ratare a tragicului, un cântec, câteva cercuri desenate pe nisip, o farsă, un Testament; o poveste grea, pentru iniţiaţi. Nu vă lăsaţi păcăliţi de piruetele şi giumbuşlucurile actanţilor, ei nu sunt decât nişte dropii obosite, mimând o aripă ruptă, o agonie calculată, tocmai pentru a reuşi să îndepărteze vânătorul de cuib.

Este triumful Regizorului ajuns la maturitatea deplină, contopit parcă cu bătrânul actor care nu poate să mai moară, care agonizează pentru a reînvia mereu, încăpăţânat, obsesiv, enervant. A încerca, în puţine rânduri, să diseci, să analizezi, să explici miracolul de la Arad ar fi ca şi când ai vrea să povesteşti o Poezie. Nu e nimic de tradus, trebuie doar Văzut; pipăit cu sufletul.

A! Da! Putem vorbi despre cărămizi, pietrele cu ajutorul cărora îşi înalţă Maestrul construcţia. Actorii teatrului sunt eliberaţi din chingile artificialului, ale convenţiei, ale rutinei. Îi simţi scăpaţi în curte, la joacă, dar imediat, în ei se trezeşte orgoliul, daimonul. Vor să oficieze, să împartă daruri, să rupă din ei bucurie şi speranţă, Dragoste, mai ales Dragoste. Mişcările, gesturile, jocul lor adus voit la limita unei arhive de şabloane uzate, prin îndelungă folosinţă, demonstrează că, deşi alfabetul este limitat la câteva zeci de litere, combinaţiile şi permutările sunt infinite, că arta nu locuieşte în forme, că Ea e Lumina.

Dacă Zoltan Lovasz, în pielea lui Nikita Ivanici, face unul dintre cele mai izbutite roluri ale vieţii lui, Ovidiu Ghiniţă, încarnându-l pe Vasili Vasilici Svetlovidov urcă Sus, pe piscurile înzăpezite ale Himalayei. Toţi actorii şi actriţele echipei din Cântecul lebedei se autodepăşesc şi ar merita pomeniţi fiecare în parte, îmbrăţişaţi, mângâiaţi, sărutaţi pe frunte. O apariţie specială: fetiţa, mesagerul zeilor, cea care împlineşte destinul, călăuza oamenilor păpuşi, manechine, actori.

Despre decorul scenografului Doru Păcurar s-ar putea spune simplu că este minimalist, descărnat de materie, de zorzonele inutilului, că este practic şi util, ca pentru un teatru sărac. S-ar putea spune toate acestea dacă nu s-ar şti că mai plinul vasului este dat de golul dintre pereţii săi, că scena pe care o pune la dispoziţia actanţilor nu este decât o trambulină, o pistă de pe care îşi iau zborul îngerii. Că reuşeşte să fie atât de bun încât nici nu-l simţim, că sacrifică orice orgoliu personal pentru triumful unităţii, al Ideii.

Costumele Oanei Văran reuşesc să convingă. Fireşti, parcă aşteptate şi intuite de public, servesc momentele cruciale ale spectacolului. În această poveste, lumina este esenţială.

Mihai Măniuţiu este un vrăjitor al eclerajului şi, în colaborare cu light designerul, ing. Lucian Moga, face minuni.

Foarte bine susţinut este compartimentul muzical, obsedanta melodie de patefon, motivul burlesc ce însoţeşte jocul vagabondului Chaplin, dar mai cu seamă marşul triumfal din primul final. Sigur, teatrul este o operă colectivă, de echipă. Pentru reuşita acestui eveniment au muncit mult mai mulţi decât se pot pomeni aici. Atunci când aplaudăm la scenă deschisă, în picioare, cu capetele descoperite şi puţin înclinate, ne gândim şi la ei. Se întâmplă uneori ca mulţi să se întâlnească şi să pună mână de la mână pentru ca un astfel de Spectacol să ne amintească cine suntem, de unde venim, încotro mergem şi mai ales de ce. 

Motto: Omul este doar o jucărie în mâna zeului, şi acesta este într-adevăr lucrul cel mai de preţ la om.

Platon

 

Azi, când filosofii au murit în Cetate, Regizorul le-a luat locul. În aceste timpuri, el ne vorbeşte despre om şi destinul său planetar! Oamenii, adunaţi în grupuri mici în templul Thaliei, participă la un festin totemic. Directorul de scenă este Marele Preot. Mâinile lui sfâşie hălci însângerate din trupul Realităţii pe care le aruncă publicului înfometat de Adevăr. Dar totul e doar Iluzie, butaforie, umbră şi mister, fiindcă Artistul este doar un vrăjitor, un magician, nu Zeul însuşi… Pentru că, oricum, vedem în ghicitură şi numai Atunci vom privi Faţă către Faţă.

 

Spectacolul Cântecul lebedei de Cehov montat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad este o operaţie pe cord deschis, un tratat de filosofie, o ceremonie de ratare a tragicului, un cântec, câteva cercuri desenate pe nisip, o farsă, un Testament; o poveste grea, pentru iniţiaţi. Nu vă lăsaţi păcăliţi de piruetele şi giumbuşlucurile actanţilor, ei nu sunt decât nişte dropii obosite, mimând o aripă ruptă, o agonie calculată, tocmai pentru a reuşi să îndepărteze vânătorul de cuib.

 

Este triumful Regizorului ajuns la maturitatea deplină, contopit parcă cu bătrânul actor care nu poate să mai moară, care agonizează pentru a reînvia mereu, încăpăţânat, obsesiv, enervant. A încerca, în puţine rânduri, să diseci, să analizezi, să explici miracolul de la Arad ar fi ca şi când ai vrea să povesteşti o Poezie. Nu e nimic de tradus, trebuie doar Văzut; pipăit cu sufletul.

 

A! Da! Putem vorbi despre cărămizi, pietrele cu ajutorul cărora îşi înalţă Maestrul construcţia. Actorii teatrului sunt eliberaţi din chingile artificialului, ale convenţiei, ale rutinei. Îi simţi scăpaţi în curte, la joacă, dar imediat, în ei se trezeşte orgoliul, daimonul. Vor să oficieze, să împartă daruri, să rupă din ei bucurie şi speranţă, Dragoste, mai ales Dragoste. Mişcările, gesturile, jocul lor adus voit la limita unei arhive de şabloane uzate, prin îndelungă folosinţă, demonstrează că, deşi alfabetul este limitat la câteva zeci de litere, combinaţiile şi permutările sunt infinite, că arta nu locuieşte în forme, că Ea e Lumina.

 

Dacă Zoltan Lovasz, în pielea lui Nikita Ivanici, face unul dintre cele mai izbutite roluri ale vieţii lui, Ovidiu Ghiniţă, încarnându-l pe Vasili Vasilici Svetlovidov urcă Sus, pe piscurile înzăpezite ale Himalayei. Toţi actorii şi actriţele echipei din Cântecul lebedei se autodepăşesc şi ar merita pomeniţi fiecare în parte, îmbrăţişaţi, mângâiaţi, sărutaţi pe frunte. O apariţie specială: fetiţa, mesagerul zeilor, cea care împlineşte destinul, călăuza oamenilor păpuşi, manechine, actori.

 

Despre decorul scenografului Doru Păcurar s-ar putea spune simplu că este minimalist, descărnat de materie, de zorzonele inutilului, că este practic şi util, ca pentru un teatru sărac. S-ar putea spune toate acestea dacă nu s-ar şti că mai plinul vasului este dat de golul dintre pereţii săi, că scena pe care o pune la dispoziţia actanţilor nu este decât o trambulină, o pistă de pe care îşi iau zborul îngerii. Că reuşeşte să fie atât de bun încât nici nu-l simţim, că sacrifică orice orgoliu personal pentru triumful unităţii, al Ideii.

 

Costumele Oanei Văran reuşesc să convingă. Fireşti, parcă aşteptate şi intuite de public, servesc momentele cruciale ale spectacolului. În această poveste, lumina este esenţială.

 

Mihai Măniuţiu este un vrăjitor al eclerajului şi, în colaborare cu light designerul, ing. Lucian Moga, face minuni.

 

Foarte bine susţinut este compartimentul muzical, obsedanta melodie de patefon, motivul burlesc ce însoţeşte jocul vagabondului Chaplin, dar mai cu seamă marşul triumfal din primul final. Sigur, teatrul este o operă colectivă, de echipă. Pentru reuşita acestui eveniment au muncit mult mai mulţi decât se pot pomeni aici. Atunci când aplaudăm la scenă deschisă, în picioare, cu capetele descoperite şi puţin înclinate, ne gândim şi la ei. Se întâmplă uneori ca mulţi să se întâlnească şi să pună mână de la mână pentru ca un astfel de Spectacol să ne amintească cine suntem, de unde venim, încotro mergem şi mai ales de ce.

ARAD: Locus Thaliae (3). Intrarea actorilor

Posted in Acasă la muză with tags , , , , on martie 18, 2010 by ochiulthaliei

 Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad, Intrarea actorilor (vedere dinspre Piaţa Avram Iancu)

fotografie de Alexandru Pecican

ARAD: Locus Thaliae (2). Basorelieful frontonului

Posted in Acasă la muză with tags , , , , , , on martie 18, 2010 by ochiulthaliei

 Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad, partea superioară a faţadei cu basorelieful

fotografie de Alexandru Pecican

Mărturie a gustului şi ideologiei epocii comuniste, opera de artă etalată de basorelieful din partea superioară a faţadei Teatrului de Stat arădean Ioan Slavici situează în poziţia sa centrală muncitorii, artiştilor fiindu-le rezervată marginea. Imaginea celebrează astfel ideea de dictatură a proletariatului, conformă cu înţelegerea partinică a societăţii în epoca dintre 1947 şi 1989. Sculptura datează din deceniul al optulea al secolului al XX-lea.

ARAD: Locus Thaliae (1)

Posted in Acasă la muză with tags , , , , , , , , , , , , on martie 18, 2010 by ochiulthaliei

 Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad, faţada (vedere dinspre Bulevardul Revoluţiei)

fotografie de Alexandru Pecican

 

TEATRUL IOAN SLAVICI

 În anul 1868, conducerea oraşului a hotărât construirea primăriei şi teatrului. Astfel, în anul 1872 a fost începută şi în anul 1874 terminată clădirea neoclasică cu trei nivele a teatrului. Sala mare avea o capacitate de 1200 de locuri. La deschiderea festivă a fost prezent împăratul Franz Jozef al Austro-Ungariei. După 7 ani un incendiu a distrus clădirea. Reconstruirea a fost efectuată de Halmay Andor. Sala Mare actuală are 562 de locuri. În 1945 a fost înfiinţată secţia română. Aici au avut loc numeroase manifestări ale teatrului local şi ale unor trupe din ţară şi străinătate.

În perioada interbelică, în partea din faţã a clădirii a funcţionat restaurantul Palace, îndrăgit de arădeni. În anul 1948, s-a constituit Teatrul de Stat. În 1949 s-a desfiinţat secţia maghiară. În anul 1959, după un nou incendiu, clădirea a fost refãcută în întregime. Frontonul de pe faţada principală a fost decorat cu un basorelief. În 1967, în interiorul teatrului, a fost amenajată o mică sală de spectacole, cunoscută de toţi arădenii, sub numele de sala „Studio”.

(Scurtă prezentare oficială)

Privirea care ţese realitate…

Posted in Ora with tags , , , , , , , , , on martie 10, 2010 by ochiulthaliei

Aşteptându-l pe doctorul Cehov

Mihai Măniuţiu într-o pauză de repetiţii la Teatrul de Stat Ioan Slavici, Arad

foto: Andrada Damianovskaia, martie 2010