Adrian ȚION: Resuscitări ale comicului

          Mai mult decât în proza sa pregnant satirică, viziunea carnavalescă asupra lumii irumpe în cascade ilare în piesa de teatru Bravul nostru Micșa, ultima creație în doneniu a lui Radu Țuculescu. Atributul eroului său pare a fi preluat din titlul celebrului roman al lui Hașek, autor cu care scriitorul clujean are evidente afinități. În „Anul Caragiale”, când pe scena Naționalului clujean se joacă două piese ale maestrului dintotdeauna al comediei autohtone, spectacolul tânărului regizor Tudor Lucanu poate aduce un aer proaspăt, marcând  o deplasare pe linia investigării universului social marginal dinspre periferia de altădată înspre satul de azi, marginalizat, dar atins de febre identitare. Montarea piesei lui Radu Țuculescu împlinește un vis mai vechi al autorului, legat cu pasiune creativă de mișcarea teatrală încă din studenție. Mediul rural radiografiat în piesă este văzut mai ales ca sursă inepuizabilă de sondare a comicului.

          Spectacolul în sine e dinamic și recreativ, împănat cu ghidușii sau clișee de tip entertainment, debordând de replici spumoase și mișcare amețitoare, aproape browniană. Tocmai de aceea spațiul de joc din sala studioului „Euphorion” mi se pare prea strâmt pentru cele nouă personaje angajate într-un du-te-vino epuizant. Unde mai pui că în mijloc tronează, pe post de decor, un Trabant produs în „Republica Deocamdată (atunci!) Germană”, care micșorează la rândul lui acest spațiu insuficient? Personal, cred că Bravului nostru Micșa i-ar fi stat mai bine pe scena mare. Așa, între stâlpii de la subsol, zarva satului, iscată instantaneu în urma deciziei Violetei de a-l scoate în stradă cu cărucior cu tot pe concubinul ei semiparalizat de un an, nimeni altul decât „bravul Micșa”, de care s-a săturat până peste cap, pare sufocată, „îngrămădită” într-o spațialitate neadecvată. Evenimentul scandalos care declanșează intriga are efect de bumerang. Presa, reprezentată prin Ziarista (Angelica Nicoară), vine să consemneze acest fapt abominabil al femeii fără suflet. Din obiect al rușinii satului, Micșa este transformat în brand local pentru atragerea fondurilor europene. După atingerea scopului, sărmanul Micșa e abandonat ca orice obiect de care te servești și nu-ți mai trebuie. Nu contează că va muri (ni se sugerează) călcat de o mașină. El va fi grabnic înlocuit cu Leo, în ciuda voinței lui. Brand-ul și produsele comercializate să trăiască! Adică morcovii („injectați cu miere”), ceapa („care nu miroase”) și țuica puturoasă („care… nu pute”). Umorul e grosier uneori, elasticitatea limbajului atinge și licențiosul, fără a fi ostentativ, ci efectiv, subliniind autenticitatea vorbirii și a caracterelor portretizate.

          Textul lui Radu Țuculescu avansează pe terenul alunecos situat între oglinzile paralele ale transfigurării artistice. Situațiile reale primesc extinderi grotești în absurd iar tratarea subiectului din perspectiva augmentării în absurd îmbracă haina coabitării în realitatea cotidiană. Sunt oglindiri, impulsuri de structurare stilistică neduse până la capăt. Din păcate, acestea se reflectă și în montarea piesei. Tânărul regizor se pare că ezită să dea o viziune unitară ansamblului, simțindu-se bine în ambele registre utilizate. Astfel că Primărița (Camelia Curuțiu), de pildă, este conturată (mai ales vestimentar) în tipar pronunțat buf, în vreme ce anturajul evoluează și arată ca niște personaje din teatrul realist. Incompatibilitatea nu deranjează, dar e sesizabilă și așteaptă justificări. Dialogul se țese dintr-o succesiune accelerată de glume clovnești, unele căutate, altele decurgând firesc din distribuția replicilor. Printre văicărelile lui Micșa (Matei Rotaru) sunt strecurate enunțuri sentențioase, trase în umor negru corosiv, exprimând dorința de răzbunare a infirmului îndelung batjocorit.

          Rolul conducător în derularea acțiunii este mereu schimbat. Pare a fi la început deținut de Leo (Emanuel Petran) care-și strigă marfa pe marginea drumului. Este preluat apoi de Violeta (Viorica Mischilea) când își motivează gestul de a-l scoate pe Micșa în stradă. Primărița (Camelia Curuțiu) pare a conduce activitățile pentru absorbția fondurilor europene. Când apare Ziarista (Angelica Nicoară) toți se gudură în fața ei. Preia comanda Dodo (Cătălin Codreanu), tânărul întors din Occident, în secvența în care își prezintă planul de atac spre bunăstarea râvnită a membrilor comunității sătești. Floristela, mereu gravidă (Eva Crișan), are și ea momentele ei de „afirmare”, punctate cu picante nuanțe sexiste. Mai puțin credibilă apare figura preotului Mambo (Dragoș Pop), ridiculizat până la grotesc, un popă dispus să învețe engleza pentru a fi în rând cu lumea în schimbare și să „adapteze” slujbele la tehnica digitală pentru a atrage tineretul la biserică. Este de ordinul evidenței plăcerea actorilor de a întruchipa personaje vii, din imediata noastră apropiere, de a juca într-o comedie românească de actualitate, poate prea mult așteptată, aflată încă într-un con de umbră inadmisibil.

foto: Nicu CHERCIU

Publicitate

Acasă la muză: martie 2008, Ziua Porților Deschise la Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj: COLȚUL SCRIITORILOR

 Revelația, după acești câțiva ani care au și trecut, este că scriitorii din fotografie reprezintă câteva figuri din generațiile succesive ale redactorilor – și Școlii – Echinoxului. De la stânga spre dreapta, ei sunt Marta PETREU (în picioare, recitând un poem propriu), Ovidiu PECICAN, Ruxandra CESEREANU, Ion VARTIC (directorul Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj, gazda întâlnirii), Ion POP și Adrian POPESCU.

Întâlnirea a avut loc la rangul I, foaier stânga.

Fotografie preluată de pe un sit jurnalistic

CLUJ: Zilele Porţilor Deschise la Naţional

 Teatrul Naţional Lucian Blaga din Cluj organizează a III-a ediţie din ZIUA PORŢILOR DESCHISE în ziua de 27 martie 2010, între orele 10 şi 20, cu prilejul Zilei Internaţionale a Teatrului.

Dintre activităţile programate se detaşează Colţul copiilor cu actorul-gazdă Marian Râlea (de la 10 la 11), vizitele publicului în culise (de la 12 la 17), proiecţia spectacolului – istoric – cu montarea Hamletului shakespearean de către regizorul Vlad Mugur (între 13 şi 16, Colţul Restituiri), Colţul Literaturii, unde se vor dezbate recent apărutele memorii postume ale lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur, cu participarea scriitorilor Lidia Bote-Marino, Ruxandra Cesereanu, Ion Mureşan, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Ion Pop, Adrian Popescu, moderator fiind criticul Ion Vartic, directorul TNC (de la 16 la 18), totul culminând cu repetiţia urmată de discuţii cu publicul, sub bagheta regizorului Sorin Militaru, a Visului unei nopţi de vară, de William Shakespeare.

Vor mai fi şi alte atracţii: proiecţii de fotografii din spectacolele actuale ale teatrului, proiecţii de afişe extrase din cuferele arhivistice ale instituţiei, un stand cu cele mai interesante titluri din domeniu apărute în ultima vreme (inclusiv cărţile de şi despre George Banu, Mihai Măniuţiu, Peter Brook, Jerzy Grotowski, Peter Brook etc.), doar ultimele costând câte ceva (nu prea mult; preţul practicat este cel de editură, fără adaos comercial).

Practic, e o ocazie unică de a înţelege de ce unii numesc lumea theatrum mundi, iar alţii sunt de acord cu Marele Will că the world is a stage.

Marea reuşită a proiectului în ansamblu mi se pare concepţia lui, pe care aş asemăna-o cu o carte de poveşti din care, atunci când o deschizi, trecând de la o pagină de carton la următoarea, se ridică, pe rând, ba un castel cu omuleţii lui, ba un podeţ într-o grădină, ba o corabie cu velele ridicate…

Să tot ai într-un an zile ca asta!

OVIDIU PECICAN: De la ţipătul şoaptelor la tăcerea strigătelor

 De câţiva ani, Andrei Şerban pare că şi-a stabilit în mod fericit un fel de cartier general pentru România la Cluj-Napoca, în aşa fel încât în stagiunea 2009 – 2010 s-ar putea organiza în oraşul de pe Someş un festival dedicat creaţiei teatrale recente a acestui regizor. Cu Purificare de Sarah Kane, cu Don Juan în Soho de Don Juan de Patrick Marber şi cu Rock and roll de Tom Stoppard, toate la Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, şi cu Unchiul Vanea al lui Cehov la Teatrul Maghiar de Stat, iată câte o piesă pentru fiecare zi lucrătoare, dacă numărăm aici şi recenta premieră cu Strigăte şi şoapte după Ingmar Bergman. Ar mai rămâne week-end-ul de acoperit, dar nimic nu spune că freneticul artist care este Şerban nu ar putea propune în acest interval de timp disponibil un workshop şi o discuţie cu publicul sau cu criticii de specialitate, spre a umple cu vârf şi îndesat o săptămână teatrală de excelenţă. De altfel, deja umblă zvonul că nu peste mult timp, poate în stagiunea viitoare dacă nu chiar în cursul celei de-acum, un nou contract cu instituţia condusă de Tompa Gábor ar aduce pe aceeaşi scenă maghiară pe care astăzi îşi începe cariera spectacolul după Bergman o… comedie de Molière. Iată deci cum, sub Feleac, încropim, de pe o zi pe alta, o colecţie fastuoasă de montări Şerban, cu sentimentul pe care îl va fi avut odinioară Viena iosefină, găzduindu-l pe Mozart.

 Ideea de a adapta pentru scenă filmul regizorului suedez din 1972, cu Harriet Andersson (Agnes), Liv Ullmann (Maria), Ingrid Thulin (Karin) şi Kari Sylwan (slujnica Anna) distribuite în rolurile celor patru ipostaze ale Anima – moarte, frumuseţe, putere şi înţelepciune a inimii – pare o mare îndrăzneală artistică. Nu te încumeţi să redecorezi încăperea de care s-a ocupat un mare designer decât dacă eşti convins că poţi face măcar la fel, dacă nu şi mai bine. Poate de aceea un asemenea proiect nu-i putea veni în minte decât lui Andrei Şerban. Specializările lui anterioare îl recomandau ca expert al resuscitării limbilor moarte şi al ritualurilor cvsireligioase ale antichităţii (Trilogia greacă rămâne unul dintre vârfurile activităţii lui regizorale) şi ca explorator dinamic, neresemnat, persuasiv, al adâncimilor sufletului omenesc (de la Cehov la Spovedanie la Tanacu, adaptare experimentală după cartea Tatianei Niculescu-Bran). Spectacolul cu Strigăte şi şoapte petrecut în spaţiul de expresie al limbii maghiare şi în incinta stacojie imaginată – visată – de Bergman însuşi, reconstituită la Teatrul Maghiar clujean îmbină, parcă, divinaţia caracteristică primei tendinţe cu ruminantele tatonări ale celei de a doua. Căutarea vizează o anume eliberare a sufletului de poverile lui translucide, pe cât de diafane, pe atât de opresive, printr-o înlăturare succesivă a vălurilor; dar nu în sensul decorticării marilor adevăruri ascunse, lucru imposibil, interzis muritorilor, ci al evidenţierii zonelor în care viaţa atinge golurile abisale ce anunţă misterele care o subîntind.

Acum, când romanul a încetat să fie doar el sursă pentru cinematograf, devenind, el însuşi, o transcriere fidelă după viziuni filmice, iată că Andrei Şerban reia capodopera lui Ingmar Bergman mânat, probabil, de fascinaţia faţă de problematicile deschise de aceasta, dar şi dintr-o admiraţie nedisimulată pentru modurile spunerii cineastului suedez. Acesta însuşi devine, de altfel, personaj în piesa lui Şerban, a cărei partitură este rescrisă – cu adaosuri şi adaptări – de către regizorul român împreună cu Dana Dima astfel încât să îl conţină şi pe Bergman-personajul. Sub raportul de care vorbesc, şansa de a vedea o repetiţie cu public a spectacolului, înainte de lansare, aduce posibilitatea decriptării la un alt nivel al tentativei, căci Bergman (Bogdán Zsolt) intervine în jocul actriţelor pentru a îndrepta un detaliu tehnic sau a explica mai bine ce aşteaptă de la cutare scenă, dar la rândul lui Şerban însuşi sparge cadrele convenţiei, propunând, ici şi colo, ameliorări. E clar, în jocul punerilor în abis, că Bergmanul lui Bogdán Zsolt nu mai este doar un substitut al faimosului om de film nordic ci, în egală măsură, şi o sosie a lui Andrei Şerban însuşi. De la acest punct încolo, nici Strigăte şi şoapte nu mai vorbeşte despre amintiri transfigurate din trecutul unui artist suedez de marcă şi nu mai este o preluare a sugestiilor conţinute de prima prelucrare a acestora, în proză, de către Bergman scriitorul – o proză cu acelaşi titlu ca şi filmul este inserată într-unul din volumele lui -, ci de fantasmele care bântuie un culoar stacojiu în care, pătruns pe calea filmului unui alt artist, a ajuns şi Andrei Şerban, fără a se mai putea desprinde de acolo.

 Paradoxal, însă, aici nu este vorba de o simplă identificare de la regizor la regizor şi, astfel, mediat, de o mărturisire de credinţă artistică. Tot astfel se obţine şi un efect contrar foarte izbutit, de explicitare a încifrărilor pe care filmul le lăsa să plutească în aer fără a le decripta în vreun fel expres. Şerban foloseşte mărturii ale lui Bergman, texte şi intervenţii, iar dosarul imagistic al montării poate fi reconstituit destul de simplu, măcar în parte, cu ajutorul unei survolări internet: fragmente de interviuri cu regizorul, filmări documentare făcute în pauzele lucrului la pelicula Strigăte şi şoapte te conduc într-un atelier multimediatic unde vrăjitorul Andrei Şerban amestecă şi distilează esenţele, când călăuzit de obsesia reconstitutivă a atmosferei din film, când de imboldul deconstruirii şi denudării, al contraacţiunilor. Un spectacol despre fascinaţie şi distanţare, aşadar, despre spirite înrudite, nevoia de regenerare creatoare şi explorare a străfundurilor proprii, despre bântuire şi adierile metafizice ale crucificantelor întrebări pe care viaţa şi moartea le formulează sufletului, asta propune, după toate semnele, Strigăte şi şoapte în regia lui Andrei Şerban, cu scenografia inspirată a Carmencitei Brojboiu. În rolurile masculine, în toate – Bergman, soţii celor două surori mai mari, Maria şi Karin. Le interpretează pe acestea Imola Kezdi şi, respectiv, Emőke Kató, prima cu o anume dificultate în a asuma cu profunzime psihologică rolul frumoasei îmbietoare, dând o versiune când puţin convenţională, când un pic crispată, şi lăsându-i strălucirea revelării capacităţii evolutive şi transformatoare a rolului surorii mai mari. În schimb, partitura surorii agonizante îi prilejuieşte lui Anikó Pethő performanţe greu predictibile, după cum slujnica tăcută, Anna, este, în versiunea lui Csilla Varga, deplin convingătoare, emoţional şi instinctiv protectivă. Căutare de sine şi de dincolo, dezvăluire a raporturilor de forţă şi de adversitate instinctuală ce se manifestă în dialectica hegeliană a recunoşterii, invitaţie la scufundări sub atolii de corali ai cotidianului şi tentativă de înţelegere a somaţiilor definitive prin invitaţia la deblocarea disponibilităţilor sufleteşti, montarea lui Andrei Şerban cu Strigăte şi şoapte răscoleşte, convinge.

STRINDBERG la Cluj: privire în infernul marital

August Strindberg, „Dansul morţii”

Afiş cu Căpitanul (Anton Tauf) în prim-plan, Teatrul Naţional Lucian Blaga, Cluj, 2010

Teatrul Naţional Lucian Blaga Cluj: Martie 2010

 

SALA MARE

Sâmbătă, 6 martie, ora 19 :00

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare  AVANPREMIERĂ

regia: Sorin Militaru

Duminică, 7 martie, ora 19:00

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare  PREMIERĂ

regia: Sorin Militaru

 

Marti 9 martie, ora 20:00

NOAPTEA WALPURGIEI SAU PAŞII COMANDORULUI de Venedikt Erofeev

regia: Mihai Măniuţiu; durata spectacolului: 1h 45 min.; regim studio

 

 

Joi 11 martie, ora 19:00

SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI de Carlo Goldoni

regia: Mona Chirilă, durata spectacolului : 2 ore 30 min., cu pauză

 

Sâmbătă, 13 martie, ora 20:00

CÂNTĂREAŢA CHEALĂ de Eugène Ionesco

regia: Gábor Tompa, durata 1 h 40 min., regim studio

Marţi, 16 martie, ora 19:00

PURIFICARE de Sarah Kane

regia: Andrei Şerban; durată spectacol: 2h; regim studio

Sâmbătă, 20 martie, ora 19:00

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare    

regia: Sorin Militaru

 

 

Duminică, 21 martie, ora 20:00

CÂNTĂREAŢA CHEALĂ de Eugène Ionesco

regia: Gábor Tompa, durata 1 h 40 min., regim studio

 

Marti, 23 martie, ora 20:00

NOAPTEA WALPURGIEI SAU PAŞII COMANDORULUI de Venedikt Erofeev

regia: Mihai Măniuţiu; durata spectacolului: 1h 45 min.; regim studio

Sâmbătă, 27 martie

ZIUA PORŢILOR DESCHISE

 

Marti, 30 martie, ora 19

BOLNAVUL ÎNCHIPUIT  de Molière

regia: Sanda Manu; durata spectacolului: 2h

 

 

 

Studio Euphorion

 

 

Miercuri, 3 martie,  ora 19:00

ISTORIA COMUNISMULUI POVESTITĂ PENTRU BOLNAVII MINTAL

de Matei Vişniec

regia: Mona Chirilă; durata spectacolului: 1 h 20 min

Vineri, 19 martie, ora 19:00

INSECTE după Fraţii Čapek

regia: Andreea Iacob PREMIERĂ

 

Miercuri, 24 martie, ora 19:00

ŞEFELE de Werner Schwab

regia: Cristian Nedea; durata spectacolului: 1 h 20 min

Vineri, 26 martie, ora 19:00

ARTĂ, de Yasmina Reza

regia: Sorin Misirianţu; durata spectacolului: 1 oră 20 min

Duminică, 28 martie, ora 19:00

ASASINAREA MARCHIZULUI DE SADE de Marius Benţa

regia: Laszló Olivér PREMIERA