Arhivă pentru Petre Băcioiu

Adrian Țion: Valențe romanești pe scenă

Posted in Actul 1/ Act 1 with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on aprilie 22, 2012 by ochiulthaliei

          Un truism uzat atrage oricui atenția că reperul clasic în strategiile repertoriale e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, conferă siguranță procesului creativ asigurând interesul publicului larg, pe de alta, implică un risc sau chiar mai multe. Programul Teatrului Național din Cluj-Napoca intitulat „Actualitatea clasicilor” pune în discuție chiar această problemă spinoasă a notorietății, fie că este vorba despre o piesă clasică, fie că se apelează la o adaptare după un roman celebru, cum este cazul cu La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Neîncrederea în realizarea unui spectacol cu acest subiect pornește din start. Te întrebi dacă, după fascinantele lecturi ale adolescenței, după remarcabile (unele celebre chiar) ecranizări, tragica poveste de iubire dintre Catherine și Heathcliff  îți mai poate spune ceva sub forma unui eșafodaj teatral. La răscruce de vânturi pe scenă? Parcă nu-ți vine să înghiți atât de ușor gălușca, taman acum când elitismul înflorește în proiecte și-n simțiri. Așa ceva trezește automat suspiciuni. Gândul îți merge spre o montare romanțioasă, vaporoasă, apropiată de kitsch, rezumativă, eventual cu impact asupra tinerilor care n-au apucat să citească romanul, fiind pentru aceștia o invitație la lectura cărții și nicidecum un spectacol de sine stătător, omogen construit. Cu aceste temeri, catalogate idei preconcepute, am intrat la spectacolul propus de Ada Lupu, semnatară a scenariului și a regiei, după textul original adaptat de Mariana Vartic.

          Temerile mi-au fost alungate treptat, unele după altele, ca la sfârșitul spectacolului să constat că anasmblul se susține, e viabil și în mare parte convingător. Au rămas câteva incongruențe provenite din alegerea distribuției și din îmbinarea scenelor. De fapt, secvențele se succed halucinant, intersectându-se, aglomerându-se tensionat, derutant, neechilibrat spre final, ceea ce impune un dinamism în conformitate cu ilustrarea pasiunilor și a confruntărilor eroilor. Spațiul de desfășurare al actorilor are adâncime, poate prea multă, luminile și ceața, tunetele și coloana sonoră, costumele și decorul simplificat, redus la o etajeră, un pat, o masă, o comodă, contribuind în bună măsură la reconstituirea atmosferei sumbre, încețoșate din Wuthering Heights.

Din fondul acesta neguros, misterios, intersectat de raze luminoase, se desprind personajele spre avanscenă. Semitransparența siluetelor, a contururilor decorului extinde în fabulos pasiunile și conflictele dintre cele două familii – Earnshaw și Linton – astfel că personajele moarte din prima generație bântuie ca spirite protectoare sau uzurpatoare ale domeniului unde se insinuează temporar chiriașul de la Thrushcross Grange, Lockwood, venit în vizită. Acesta este derutat, impresionat de istoria celor două familii povestită de servitoarea Nelly Dean. Prin fluctuația halucinantă, îmbibată în romantism străveziu a eroilor întorși din lumea umbrelor, Ada Lupu reușește să creioneze mitul iubirii care transcende moartea. E un bun câștigat. Gigantica ușă din fundal e spațiul prin care cele două lumi fuzionează într-un fel de balans metafizic al retrăirii sentimentelor, o ușă-pârghie dintre lumi.

 La mai bine de un secol și jumătate de la apariția romanului semnat de Emily Brontë, spațiul scenei pare un loc permisiv pentru repovestirea tulburătoarelor evenimente de la Wunthering Heights.  Ada Lupu a condensat subiectul, din necesități de timp a aprofundat mai puțin, dar a supradimensionat povestea cu elemente derutant simbolice, fără însă a încărca artificial, oferind o lectură scenică în grila unui prezent fixat pe sugestivitatea structurilor arhetipale. Ramona Dumitran în rolul Catherinei Earnshaw țintește spre modelul inițial al îndrăgostitei romantice, ajutată de o costumație adecvată, ce-i pune în evidență frumusețea, naturalețea, farmecul. Pasiunea năvalnică a eroinei, indecizia, drăgălășenia, jocul, regretul și resemnarea târzie sunt exprimate firesc, în doze proporționale, cu mult tact de experimentata actriță a Naționalului clujean. Rolul de greutate al piesei, Heathcliff, a fost repartizat tânărului Cristian Grosu, actor ambițios, cu vână de Dorin Andone de altădată, afirmat în câteva spectacole bunicele, dar prea scund, după gustul meu și prea puțin demonic în răzvrătirea sa asupra destinului funest al personajului. Altfel, eforturile lui sunt vizibile și convingătoare în multe secvențe. Uneori ai impresia că stăpânește scena, alteori nu. Corect se integrează Ionuț Caras în tipologia personajului Edgar Linton fiind placid și insipid cât trebuie. Cătălin Herlo creează un Hindley Earnshaw coleric, nemilos în deciziile sale, iar Angelica Nicoară colorează discret fragilitatea depersonalizată a Isabellei Linton. Rolul servitoarei Nelly Dean pe post de naratoare a celor întâmplate a fost preluat de Irina Wintze și „petrecut” printre personajele evocate ca entități ce fac parte din propria ei viață. Împreună cu Adrian Cucu, interpretul chiriașului Lockwood, formează un tandem cu atribuții esențiale în împletirea scenelor.

Copiii primei generații de eroi, Catherine Linton (Romina Merei), Hareton Earnshaw (Cristian Rigman), Linton Heathcliff (Silvius Iorga) sunt apariții fugare, episodice, alături de Joseph (Petre Băcioiu) și Frances (Patricia Boaru). Înglobarea lor în distribuție denotă dorința Adei Lupu de a cuprinde pe cât posibil întreaga genealogie a personajelor cărții, cu șirul consecințelor ce leagă cele două generații, o motivație în plus a întrepătrunderii lumilor de trăiri și simțiri răvășitoare. O prelungire a atmosferei apăsătoare care își lasă amprenta pe durata întregului spectacol. Ada Lupu își înscrie demersul într-un proces de resuscitare a valențelor romanului gotic, mai mult ca iz nostalgic decât ca vetust clișeu. Totuși, derularea evenimentelor este de suprafață, în ciuda atmosferei create. Ambianța generală este întreținută și de efectele sonore realizate de Tibor Cári. Cadrul scenic imaginat de Cristian Rusu ia în stăpânire misterul de la prima impresie (etajera cu lumânări) până la ultimul joc uluitor de lumini. Minunate costume concepe el pentru Catherine și Heathcliff, de pildă, și mai puțin inspirate pentru Edgar Linton și Lockwood. În ansamblu, subiectul romanului La răscruce de vânturi, desfășurat în structuri dramatizate nuanțat pe scena Naționalului clujean este un spectacol cu sclipiri și umbre, cu sclipici și dantelării dintr-un alt veac, dar și cu lipici la public. Un spectacol ce-și menține pe merit longevitatea.

ADRIAN ŢION: Tony şi Dora – un show alert

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , on iunie 8, 2010 by ochiulthaliei

Sorin Misirianţu e un tip ocupat. Atât de ocupat încât, atunci când îl întâlneşti, are alura unui alergător de cursă lungă. E agitat, ochii îi scapără nerăbdători spre zări numai de el ştiute. Vorbeşte repezit şi abia aşteaptă s-o întindă din nou la drum spre himera care a luat-o înainte şi nu dă semne că are de gând să-l aştepte prea mult. Aşa că aleargă din nou. Aleargă după cai verzi pe pereţi, sintagmă răutăcioasă la origine, dar sinonimă cu adevăratele căutări ale artistului. Nu numai că aleargă după cai verzi pe pereţi, desigur sălbatici, adică dificil de prins şi înhămat, dar Sorin reuşeşte până la urmă să pună şaua pe cei mai năbădăioşi, încălecându-i şi stăpânindu-i cu dibăcia unui Clark Gable din The Misfits.

Ultima himeră (proiect) devenită realitate (spectacol) e Tony şi Dora. Alergătura lui nu e numai de pe o scenă pe alta, de la Naţionalul clujean în underground-ul artistic al oraşului, dintr-un rol în altul, de la Studio Euphorion la săli destinate experimentului teatral din Târgu Mureş sau Piatra Neamţ, de la teatru la film. El schimbă în acelaşi ritm meseriile: de la actor la regizor şi de la scenarist la dramaturg. În Tony şi Dora îl găsim în postură de actor şi dramaturg. Sunt sigur că el nici nu vede între aceste profesii mari deosebiri. Toate sunt… Artă. Toate se învîrtesc în jurul acestui ax ca personajele din  Artă de Yasmina Reza în jurul unui tablou, spectacol montat de Sorin Misirianţu pe scena Euphorion a teatrului clujean cu ani în urmă. Tony şi Dora este un text scris de Sorin Misirianţu, cu Sorin Misirianţu şi Ramona Dumitrean în regia lui Dan Chiorean, jucat la Clubul Diesel în cadrul primei stagiuni a teatrului de club din oraş. La toate îndeletnicirile enumerate mai sus adăugându-se şi aceea de animator teatral, căci el a adus la Cluj „teatrul de club”, s-o recunoaştem. şi iniţiativa a prins. Funcţionează. Repertoriul e deja bogat şi se anunţă atractiv în continuare.

Te-ai aşezat pe scaun în Diesel şi nu vezi nicio scenă. La o masă alăturată, doi tineri, o fată şi un băiat, încearcă să lege o discuţie. Aşa încep întotdeauna marile dezastre ale vieţii: firesc, stânjenitor de firesc. Se răstoarnă un pahar. Tragi cu urechea. Apoi îţi dai seama că tinerii cu pricina sunt chiar personajele piesei: Toni şi Dora. Dialogul evoluează firesc. Replicile au umor fin la început. Piper scuturat din vărful cuţitului. Expresiile sunt decupate din cotidian şi totuşi nu sunt şabloane. Mai apoi limbajul răbufneşte în trivialităşi motivate, acoperind încordările dintre parteneri. Limbaj neconvenţional, curent. Sub ochii tăi se înfiripează un cuplu. Aşa cum, după toate probabilităţile, s-au înfiripat şi altele, poate chiar unele dintre ele fiind asemănătoare celor ce acum privesc spre cei doi actori, recunoscându-se ca într-o oglindă. Tony e pictor fără prea mari şanse de a vinde tablouri, dar bravează în poziţia unuia care are succes. Dora e profesoară, tentată uneori să fumeze marijuana. Cuplul nevrotic se încheagă uşor. El îşi prelungeşte şedinţele în atelier, spre exasperarea ei. Singurătatea, răceala se insinuează între parteneri. El se combină cu apetisante modele ce trec prin atelierul lui. Ea se răzbună culcându-se cu un elev. Comedia glisează pe neobservate spre dramă. Tensiunea dintre soţi creşte în paralel cu tensiunea tramei. De la marijuana se trece la cocaină în vene. Tony îi spune că  i-a dat o bătută elevului cu care l-a înşelat ca să se înveţe minte. Se pare că l-a ucis chiar. Apoi retractează totul, abandonându-se într-un joc al ambiguizărilor practicat cu succes înainte. Degeaba, Dora moare din pricina unui supradozaj voluntar.  

Tony şi Dora e un show dinamic şi dens, liniar ca eşalonare a unor secvenţe de viaţă, conceput de Dan Chiorean într-un decor minimalist, specific abordărilor de această structură. şansa acestui tratament aplicat textului, scris, nu mă îndoiesc, special pentru o asemenea locaţie, este marşarea intensă pe jocul actorilor, devenit mai vizibil în componentele sale decât pe scena mare. Apropierea de actori pune şi mai bine în evidenţă supleţea şi corectitudinea interpretării. Ramona Dumitrean aduce în Dora anxietatea unei femei predispuse la stări succesive de nevroză. Sorin Misirianţu în Tony induce puţin prea mult firesc şi echilibru personajului ca în final să se lase şi el copleşit de depresii.

Subiectul e simplu şi oarecum şablonard, atins tangenţial de un filon didacticist asumat ca atare. Dar nu trebuie să-i imputăm nimic, deoarece tendinţa de a instrui e una din raţiunile de a fi ale teatrului, nu-i aşa? În el  năravuri îndreptaţi spunea Iancu Văcărescu. Misirianţu a ales faţa dură a negativului, întotdeauna mai prizabil, şi a reuşit să şocheze. După cum singur mărturisea într-o discuţie televizată cu actorul Petre Băcioiu, în formula repertorială a teatrului de club nu merg decât comediile sau cel mult tragi-comediile. Trebuie să mizăm pe flerul său pentru că până acum n-a dat greş.

E un truism ieftin să adaug în final că Sorin Misirianţu continuă să alerge după cai verzi pe pereţi. Cine a văzut Tony şi Dora poate confirma că o face eficient.

Alte glasuri, alte încăperi

Posted in Personae with tags , on martie 14, 2010 by ochiulthaliei

 Petre Băcioiu, ieri, alaltăieri sau azi dimineaţă

Scepticul mântuit

Posted in Personae with tags , on martie 14, 2010 by ochiulthaliei

 Petre Băcioiu, nu chiar demult

PETRE BĂCIOIU 60

Posted in Personae with tags , , , , on martie 14, 2010 by ochiulthaliei

Un actor de joc interiorizat, baroc în expresii, agil, ajuns la maturitatea mijloacelor sale de expresie, convingător şi ca milionar anglo-saxon, şi ca tovarăş din Epoca de Aur, exersând o paletă bogată, niciodată infatuat, etern generos şi cald. Cu prilej aniversar, evidenţa atuurilor tale actoriceşti şi umane se impune odată în plus.

La mulţi ani, Petre Băcioiu!

Ionuţ T. Anghelescu: “… la cote apreciabile se situează evoluţia lui Petre Băcioiu, care joacă dezinvolt, cu participări inteligent strunite, evidenţiind adecvat, cu note fals-ingenue, respectivul portret scenic”

Anca Rotescu: “… subtilitatea cu care nuanţează, dincolo de cuvinte, caracterul întruchipat.”

Dorin Serghie: “… Un actor mare.”

http://www.teatrulnationalcluj.ro/index.php?page=actor&pid=62&sp=1&sm=

Teatrul Naţional Lucian Blaga din Cluj prezintă:

Posted in Actul 1/ Act 1 with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 8, 2010 by ochiulthaliei

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

de William Shakespeare

traducere de: Şt. O. Iosif

 

regia: Sorin Militaru

scenografia: Cristian Rusu

muzica originală: Vlaicu Golcea

asistent de regie: Diana Dragoş

 

Distribuţia:

Hermia Ramona Dumitrean
Lysandru Silvius Iorga
Demetrius Cristian Rigman
Helena Angelica Nicoară
   
                                                       Meşterii:
Fundulea Ovidiu Crişan
Gutuie Sorin Misirianţu
Botişor Dragoş Pop
Flaut Adrian Cucu
Blîndu’ Ruslan Bârlea
Subţirelu’ Cătălin Herlo
Două calfe Radu Lărgeanu, Miron Maxim
   
Theseu Emanuel Petran
Hippolyta Patricia Boaru
Egeu Petre Băcioiu
Oberon Ionuţ Caras
Titania Miriam Cuibus
Puck Viorica Mischilea / Irina Wintze
Zîne Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Romina Merei
Copilul indian Vlad Corb

                       

regia tehnică: Estera Biro

lumini: Jenel Moldovan, Dorel Şimon, Alexandru Corpodean

sunet: Marius Rusu

sufleur: Ana Maria Moldovan

Avanpremiera: sîmbătă, 6 martie, ora 19:00

Premiera: duminică, 7 martie, ora 19:00