Sorin Misirianţu e un tip ocupat. Atât de ocupat încât, atunci când îl întâlneşti, are alura unui alergător de cursă lungă. E agitat, ochii îi scapără nerăbdători spre zări numai de el ştiute. Vorbeşte repezit şi abia aşteaptă s-o întindă din nou la drum spre himera care a luat-o înainte şi nu dă semne că are de gând să-l aştepte prea mult. Aşa că aleargă din nou. Aleargă după cai verzi pe pereţi, sintagmă răutăcioasă la origine, dar sinonimă cu adevăratele căutări ale artistului. Nu numai că aleargă după cai verzi pe pereţi, desigur sălbatici, adică dificil de prins şi înhămat, dar Sorin reuşeşte până la urmă să pună şaua pe cei mai năbădăioşi, încălecându-i şi stăpânindu-i cu dibăcia unui Clark Gable din The Misfits.
Ultima himeră (proiect) devenită realitate (spectacol) e Tony şi Dora. Alergătura lui nu e numai de pe o scenă pe alta, de la Naţionalul clujean în underground-ul artistic al oraşului, dintr-un rol în altul, de la Studio Euphorion la săli destinate experimentului teatral din Târgu Mureş sau Piatra Neamţ, de la teatru la film. El schimbă în acelaşi ritm meseriile: de la actor la regizor şi de la scenarist la dramaturg. În Tony şi Dora îl găsim în postură de actor şi dramaturg. Sunt sigur că el nici nu vede între aceste profesii mari deosebiri. Toate sunt… Artă. Toate se învîrtesc în jurul acestui ax ca personajele din Artă de Yasmina Reza în jurul unui tablou, spectacol montat de Sorin Misirianţu pe scena Euphorion a teatrului clujean cu ani în urmă. Tony şi Dora este un text scris de Sorin Misirianţu, cu Sorin Misirianţu şi Ramona Dumitrean în regia lui Dan Chiorean, jucat la Clubul Diesel în cadrul primei stagiuni a teatrului de club din oraş. La toate îndeletnicirile enumerate mai sus adăugându-se şi aceea de animator teatral, căci el a adus la Cluj „teatrul de club”, s-o recunoaştem. şi iniţiativa a prins. Funcţionează. Repertoriul e deja bogat şi se anunţă atractiv în continuare.
Te-ai aşezat pe scaun în Diesel şi nu vezi nicio scenă. La o masă alăturată, doi tineri, o fată şi un băiat, încearcă să lege o discuţie. Aşa încep întotdeauna marile dezastre ale vieţii: firesc, stânjenitor de firesc. Se răstoarnă un pahar. Tragi cu urechea. Apoi îţi dai seama că tinerii cu pricina sunt chiar personajele piesei: Toni şi Dora. Dialogul evoluează firesc. Replicile au umor fin la început. Piper scuturat din vărful cuţitului. Expresiile sunt decupate din cotidian şi totuşi nu sunt şabloane. Mai apoi limbajul răbufneşte în trivialităşi motivate, acoperind încordările dintre parteneri. Limbaj neconvenţional, curent. Sub ochii tăi se înfiripează un cuplu. Aşa cum, după toate probabilităţile, s-au înfiripat şi altele, poate chiar unele dintre ele fiind asemănătoare celor ce acum privesc spre cei doi actori, recunoscându-se ca într-o oglindă. Tony e pictor fără prea mari şanse de a vinde tablouri, dar bravează în poziţia unuia care are succes. Dora e profesoară, tentată uneori să fumeze marijuana. Cuplul nevrotic se încheagă uşor. El îşi prelungeşte şedinţele în atelier, spre exasperarea ei. Singurătatea, răceala se insinuează între parteneri. El se combină cu apetisante modele ce trec prin atelierul lui. Ea se răzbună culcându-se cu un elev. Comedia glisează pe neobservate spre dramă. Tensiunea dintre soţi creşte în paralel cu tensiunea tramei. De la marijuana se trece la cocaină în vene. Tony îi spune că i-a dat o bătută elevului cu care l-a înşelat ca să se înveţe minte. Se pare că l-a ucis chiar. Apoi retractează totul, abandonându-se într-un joc al ambiguizărilor practicat cu succes înainte. Degeaba, Dora moare din pricina unui supradozaj voluntar.
Tony şi Dora e un show dinamic şi dens, liniar ca eşalonare a unor secvenţe de viaţă, conceput de Dan Chiorean într-un decor minimalist, specific abordărilor de această structură. şansa acestui tratament aplicat textului, scris, nu mă îndoiesc, special pentru o asemenea locaţie, este marşarea intensă pe jocul actorilor, devenit mai vizibil în componentele sale decât pe scena mare. Apropierea de actori pune şi mai bine în evidenţă supleţea şi corectitudinea interpretării. Ramona Dumitrean aduce în Dora anxietatea unei femei predispuse la stări succesive de nevroză. Sorin Misirianţu în Tony induce puţin prea mult firesc şi echilibru personajului ca în final să se lase şi el copleşit de depresii.
Subiectul e simplu şi oarecum şablonard, atins tangenţial de un filon didacticist asumat ca atare. Dar nu trebuie să-i imputăm nimic, deoarece tendinţa de a instrui e una din raţiunile de a fi ale teatrului, nu-i aşa? În el năravuri îndreptaţi spunea Iancu Văcărescu. Misirianţu a ales faţa dură a negativului, întotdeauna mai prizabil, şi a reuşit să şocheze. După cum singur mărturisea într-o discuţie televizată cu actorul Petre Băcioiu, în formula repertorială a teatrului de club nu merg decât comediile sau cel mult tragi-comediile. Trebuie să mizăm pe flerul său pentru că până acum n-a dat greş.
E un truism ieftin să adaug în final că Sorin Misirianţu continuă să alerge după cai verzi pe pereţi. Cine a văzut Tony şi Dora poate confirma că o face eficient.
Ochiul Thaliei 