Arhivă pentru Sorin Misirianţu

Adrian Țion: Firescul – marcă a talentului

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on noiembrie 19, 2011 by ochiulthaliei

          Despre un artist polivalent, cum este Sorin Misirianțu, afirmat deopotrivă ca regizor, actor, scenarist sau autor dramatic, e greu să te pronunți tranșant. E dificil să fixezi, în toiul unor căutări de substanță, care dintre manifestări îi definesc mai clar personalitatea. E aproape riscant să spui care dintre imaginile oferite publicului îi vin mai bine. De ce? Pentru simplul motiv că următorul demers artistic îți va contrazice cu siguranță afirmația riscată. În fiecare din posturile încercate se simte acasă. În fiecare dă măsura talentului său. Așadar, pentru a nu greși prea mult, prefer să merg pe mâna lui Sorin Misirianțu însuși, pentru a constata cum se vede el în oglindă. La sfârșitul interviului luat de Ioan-Pavel Azap în revista Tribuna nr. 220 din 1-15 noiembrie 2011, mărturisea, pe post de concluzie, că actoria îl reprezintă cel mai bine. Deci actoria e în fruntea listei.

          Ca o confirmare de ultimă oră la cele spuse de el vine one man show-ul Sex, drogs, rock and roll regizat de Bori Varga la Diesel Club. Textul americanului de origine armeană Eric Bogosian, exersat în scrieri de factură minimalistă cu deschidere amplă spre analiza problemelor actualității, oferă uriașe posibilități de valorificare a personalității unui actor înzestrat. O adevărată probă de foc. Un tur de forță al aptitudinilor interpretării. Se înțelege că o asemenea șansă nu a apărut în fața lui Sorin Misirianțu pentru a o rata. Așa că a intrat în focul creației fără teamă și fără complexe, întocmai cum abordează el de obicei orice provocare: cu o insațiabilă poftă de joc. Asta pentru că știe foarte bine să exploateze inteligent ofertele textului, îmbrăcându-le în verva interpretativă originală ce exclude stânjeneala sau plictisul. Cuvântul de ordine adus în spectacol e firescul cu tot ce presupune el. De altfel, actorul clujean are în structura firii sale această calitate pe care o afișează pretutindeni… fără ostentație. Eliminarea oricăror ostentații păguboase dă suplețe discursului frust, sporindu-i atractivitatea și impactul comunicațional.

          Atmosfera din club e destinsă, obișnuită. Ne simțim bine. La un moment dat, un individ se desprinde dintre noi și începe turuiala. E îmbrăcat lejer, tricou, pantaloni de piele. Îi merge melița nu glumă. Se răstește la unul aflat mai în spate, dar suntem cuprinși toți în persoana interlocutorului. E un coleg, un prieten. Noi înșine devenim colegii, prietenii lui. Martorii nemulțumirilor, frustrărilor, aventurilor lui. Cum persoana căreia i se adresează se schimbă mereu, noi suntem când prietenul rockerului adulat de fani, când partenerul unui business man, când Jeff, Bill sau Joe, când soția unui Casanova, când Yvette, sculptorița agățată într-un bar. Limbajul neconvențional place, glumele presărate creează atmosferă destinsă, fără să obstrucționeze viziunile analitice despre lumea de azi, ba chiar dimpotrivă, evidențiindu-le în registru necruțător: „Trăim într-un rezervor uman de infecții, trăim într-un closet uman.” Adevărurile sunt spuse pe șleau, fără fasoane. Profilul ilar al unei societăți bolnave se desenează din secvențe trase în tușe energice, îmbibate în sosul comediei amare. Deși sumbre în esență, nuanțările ecologiste au accente comice, la fel cu imaginile needulcorate despre haznaua umană sau picantele considerații despre sex.

          Să revenim însă la actor, căci el este actantul, motorul care întreține firberea, traversează și leagă secvențele diferitelor ipostazieri ale realității luate în obiectiv scenic. Degajat, firesc, stăpân pe sine, convingător în cele mai multe momente, Sorin Misirianțu trece cu nonșalanță de la relevarea formelor de abrutizare umană la duioșia empatizării cu suferința. În el se acumulează trăiri contradictorii, greu de exprimat, dar găsind de cele mai multe ori rezolvări concludente. Nevrozele accentuate de droguri, degradarea morală, exemplificate prin relatarea chefului burlacilor, alternează cu dorința de a face acte caritabile sau de a da concerte de binefacere. Foarte reușit pentru dinamica jocului e momentul rock and roll, efectiv ritmând pulsațiile unei conștiințe rebele. Îl prinde foarte bine postura de rock star agil, revoltat, veșnic neliniștit, clamând cu patimă Fuck the system! În treacăt amintesc amănuntul, poate neînsemnat, dar punctând cu plus creația lui Misi, că în spectacolul lui Florin Piersic Junior pe același text al lui Eric Bogosian, văzut pe YouTube, secvența rock and roll e excesiv statică și instrumentală, deci golită de suflu interpretativ. Vivacitatea actorului clujean se revarsă în cascade incitante de destăinuiri triviale, încercând să astupe virtuale fisuri cu patosul transmiterii neîntrerupte a mesajului pe care-l simți în el colcăitor. Frustrarea arde mai tare ca revolta în pieptul tipului marginalizat, devenit arhetipul rebelului. Ca victimă a unei societăți bolnave, cerșetorul din ultima secvență, convins că „oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele” răstălmăcește după propria-i experiență de viață adevărul. Opțiunea pentru prezentul cuibărit în „clipa cea repede” pare definitivă, chiar dacă aserțiunea are învelișul grosier al limbajului străzii: ”Uneori trebuie să-i tragi o flegmă între ochi Satanei ca să știi că ești viu”. Jocul lui Sorin Misirianțu se potrivește ca o mănușă acestui stil nesofisticat de abordare, bogat în  libertăți de limbaj și trăiri tensionate.

Adrian Ţion: MINI-CRONICĂ DE VACANŢĂ Câteva trimiteri spre ultimul Vis… clujean

Posted in Cadenţe with tags , , , , , on iulie 2, 2010 by ochiulthaliei

La un deceniu şi ceva de la Visul… lui Frunză montat la Cluj, Teatrul Naţional s-a aventurat într-o nouă transpunere scenică a celebrei feerii shakespeariene în regia lui Sorin Militaru. Timpul scurs între cele două montări e numai bun pentru a verifica procentul dorinţei de a vizualiza o nouă alunecare în halucinaţia visului propus de marele Will. Interesul susţinut şi reacţia promptă a publicului justifică necesitatea demersului iar jocul actoricesc îi dă certificatul de calitate. De observat că traducerea lui Şt. O. Iosif rezistă.

Bogăţia textului oferă soluţii interpretative dintre cele mai năbădăioase, îndrăzneţe şi şocante în sine, provocând de fiecare dată fantezia şi ambiţia regizorilor. Visul unei nopţi de vară e o piatră de încercare pentru orice regizor care se respectă. Sorin Militaru înaintează spre substanţa lirică şi ludică a textului cu destulă prudenţă şi sensibilitate, pregătind un lung entrée bazat pe o sugestie picturală venită din fundal: o imensă reproducere a tabloului lui Botticelli Primăvara. Poate că tapetul cu pricina era mai nimerit pentru Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, dar nedorind să-l acuz pe regizor de confuzia anotimpurilor, voi încerca să-i înţeleg trimiterile. Urcaţi pe schelele montate în dreptul reproducerii, muncitori cu bidinele şi vopsea neagră se apucă să mânjească superba pânză botticelliană. E un şoc. Primul. Te doare sufletul văzând cum cele trei graţii dispar sub vopseaua neagră. Ce pot să deduc? Opţiunea regizorului pentru tapetarea fundalului scenei are cel puţin o motivaţie credibilă. Personajele alegorice din tablou evoluează, ca şi personajele piesei, într-o pădure, chiar dacă ea nu este prin împrejurimile Atenei. Ce se mai înţelege? Primăvara a trecut, urmează să se aştearnă peste noi şi pădurea de pe scenă întunericul coborât brusc în noaptea plină de mistere din mijlocul verii. Regizorul se pregăteşte pentru o noapte sumbră şi ne împinge spre ea de la bun început, ceea ce n-ar fi cazul. Noaptea se asociază cu jarul pasiunii, cu visele jucăuşe, nu cu tenebrele. Acest passepartout vizual derulat mai mult pe întuneric, e dublat de un prolog muzical la fel de lung şi împovărător. Din acest motiv spectacolul demarează greu, deşi se realizează, avant la letre, legătura cu muncitorii-actori din scenele următoare.

Al doilea şoc vine din propunerea lui Egeu (Petre Băcioiu) făcută cuplurilor de îndrăgostiţi de a se exprima în versuri. Ei sunt tineri din zilele noastre, îmbrăcaţi adecvat şi citesc rolurile de pe hârtie ca în Hamlet-ul lui Vlad Mugur. Intraţi în roluri, se vor rostogoli prin noaptea vrăjită sub comanda unui Puck pus pe şotii. Spiriduşul năzdrăvan în interpretarea Irinei Wintze are apucături de vrăjitoare-ghicitoare-clarvăzătoare-tămăduitoare-practiciană-de-magie-când albă-când-neagră. Ea, o babă hodorogită, se preumbă prin desişul nopţii şi al pădurii cu un triciclu răblăgit, îşi fierbe cafeaua în ibric şi citeşte din manualul utilizării magice a plantelor ca dintr-un zodiac. E un Puck situat la antipod faţă de cel interpretat de Balázs Attila din spectacolul clujean al lui Victor Ioan Frunză, amintit deja, coborâtor pe frânghii din înalt ca un acrobat. Ce fel de Piţigoi-Băiat Bun o mai fi şi baba asta? Avem un Puck total rupt din tipare.

Derularea scenelor contrapunctice – real, imaginar – sunt abordate într-un ritm diferit. Alert, precipitat în real.

Domolit de puseuri erotice în stratificările halucinante ale visului. Grupul meşterilor-actori împinge umorul shakespearian spre comic buf şi clovnerie irezistibilă. Fiecare dintre componenţii improvizatei trupe de amatori poartă cu sine o grosolană geantă-trusă cu scule. Dacă aceste însemne ale breslei sunt acceptate ca ingenioase la început, ele devin redundante din momentul în care nu se mai desprind de mâinile actorilor, incomodând în mişcare. Comicăriile „amatorilor” sunt dirijate de Gutuie, un meseriaş în chip de regizor, înzestrat de Sorin Misirianţu cu ticurile şi grimasele specifice, făcute la repetiţiile propriilor lui montări, ceea ce nu i-a ridicat probleme în interpretare.

Superbia falnicului rege al zânelor, Oberon, a fost magistral subliniată prin statura lui Ionuţ Caras, suplu, elegant în mişcări, împodobit cu o superbă podoabă capilară leonină. Poate nici George Motoi în Oberon, din spectacolul lui Vlad Mugur din anii şaptezeci, n-a fost mai bine în rol ca actualul Ionuţ Caras, actorul care acumulează performanţă după performanţă în cariera sa. Miriam Cuibus revine pe scenă, după o absenţă sesizabilă, regretabilă, în rolul Titaniei. Ea înzestrează pe pasionata soţie a lui Oberon cu misterul veşnicei îndrăgostite. Alături de bărbatul recucerit în final, alături de elfi şi zeiţe, ea contribuie la realizarea unei minunate secvenţe lirice, axate pe sugestia unei armonizări depline a sentimentelor prin concretizarea jocului sferelor iluminate din interior, fascinaţie vizuală de mare efect. Se pare că într-un timp al dezinhibărilor sexuale, scena dintre Titania şi Fundulea (Ovidiu Crişan) transformat în măgar nu mai poate fi ocolită de conotaţii obscene. Asta a devenit un loc mai degrabă comun decât scandalos. Totuşi regizorul nu întinde prea mult coarda, spre lauda lui, deşi exhibările lascive persistă.

Comparativ cu amintitele Visuri… clujene, mai vechi şi mai noi, orgolioase în sine, punerea în scenă semnată de Sorin Militaru se înscrie, fără îndoială, cu plusurile şi minusurile semnalate, în suita unor atractive montări, apreciate de publicul larg. Ceea ce, uneori, e suficient.

ADRIAN ŢION: Tony şi Dora – un show alert

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , on iunie 8, 2010 by ochiulthaliei

Sorin Misirianţu e un tip ocupat. Atât de ocupat încât, atunci când îl întâlneşti, are alura unui alergător de cursă lungă. E agitat, ochii îi scapără nerăbdători spre zări numai de el ştiute. Vorbeşte repezit şi abia aşteaptă s-o întindă din nou la drum spre himera care a luat-o înainte şi nu dă semne că are de gând să-l aştepte prea mult. Aşa că aleargă din nou. Aleargă după cai verzi pe pereţi, sintagmă răutăcioasă la origine, dar sinonimă cu adevăratele căutări ale artistului. Nu numai că aleargă după cai verzi pe pereţi, desigur sălbatici, adică dificil de prins şi înhămat, dar Sorin reuşeşte până la urmă să pună şaua pe cei mai năbădăioşi, încălecându-i şi stăpânindu-i cu dibăcia unui Clark Gable din The Misfits.

Ultima himeră (proiect) devenită realitate (spectacol) e Tony şi Dora. Alergătura lui nu e numai de pe o scenă pe alta, de la Naţionalul clujean în underground-ul artistic al oraşului, dintr-un rol în altul, de la Studio Euphorion la săli destinate experimentului teatral din Târgu Mureş sau Piatra Neamţ, de la teatru la film. El schimbă în acelaşi ritm meseriile: de la actor la regizor şi de la scenarist la dramaturg. În Tony şi Dora îl găsim în postură de actor şi dramaturg. Sunt sigur că el nici nu vede între aceste profesii mari deosebiri. Toate sunt… Artă. Toate se învîrtesc în jurul acestui ax ca personajele din  Artă de Yasmina Reza în jurul unui tablou, spectacol montat de Sorin Misirianţu pe scena Euphorion a teatrului clujean cu ani în urmă. Tony şi Dora este un text scris de Sorin Misirianţu, cu Sorin Misirianţu şi Ramona Dumitrean în regia lui Dan Chiorean, jucat la Clubul Diesel în cadrul primei stagiuni a teatrului de club din oraş. La toate îndeletnicirile enumerate mai sus adăugându-se şi aceea de animator teatral, căci el a adus la Cluj „teatrul de club”, s-o recunoaştem. şi iniţiativa a prins. Funcţionează. Repertoriul e deja bogat şi se anunţă atractiv în continuare.

Te-ai aşezat pe scaun în Diesel şi nu vezi nicio scenă. La o masă alăturată, doi tineri, o fată şi un băiat, încearcă să lege o discuţie. Aşa încep întotdeauna marile dezastre ale vieţii: firesc, stânjenitor de firesc. Se răstoarnă un pahar. Tragi cu urechea. Apoi îţi dai seama că tinerii cu pricina sunt chiar personajele piesei: Toni şi Dora. Dialogul evoluează firesc. Replicile au umor fin la început. Piper scuturat din vărful cuţitului. Expresiile sunt decupate din cotidian şi totuşi nu sunt şabloane. Mai apoi limbajul răbufneşte în trivialităşi motivate, acoperind încordările dintre parteneri. Limbaj neconvenţional, curent. Sub ochii tăi se înfiripează un cuplu. Aşa cum, după toate probabilităţile, s-au înfiripat şi altele, poate chiar unele dintre ele fiind asemănătoare celor ce acum privesc spre cei doi actori, recunoscându-se ca într-o oglindă. Tony e pictor fără prea mari şanse de a vinde tablouri, dar bravează în poziţia unuia care are succes. Dora e profesoară, tentată uneori să fumeze marijuana. Cuplul nevrotic se încheagă uşor. El îşi prelungeşte şedinţele în atelier, spre exasperarea ei. Singurătatea, răceala se insinuează între parteneri. El se combină cu apetisante modele ce trec prin atelierul lui. Ea se răzbună culcându-se cu un elev. Comedia glisează pe neobservate spre dramă. Tensiunea dintre soţi creşte în paralel cu tensiunea tramei. De la marijuana se trece la cocaină în vene. Tony îi spune că  i-a dat o bătută elevului cu care l-a înşelat ca să se înveţe minte. Se pare că l-a ucis chiar. Apoi retractează totul, abandonându-se într-un joc al ambiguizărilor practicat cu succes înainte. Degeaba, Dora moare din pricina unui supradozaj voluntar.  

Tony şi Dora e un show dinamic şi dens, liniar ca eşalonare a unor secvenţe de viaţă, conceput de Dan Chiorean într-un decor minimalist, specific abordărilor de această structură. şansa acestui tratament aplicat textului, scris, nu mă îndoiesc, special pentru o asemenea locaţie, este marşarea intensă pe jocul actorilor, devenit mai vizibil în componentele sale decât pe scena mare. Apropierea de actori pune şi mai bine în evidenţă supleţea şi corectitudinea interpretării. Ramona Dumitrean aduce în Dora anxietatea unei femei predispuse la stări succesive de nevroză. Sorin Misirianţu în Tony induce puţin prea mult firesc şi echilibru personajului ca în final să se lase şi el copleşit de depresii.

Subiectul e simplu şi oarecum şablonard, atins tangenţial de un filon didacticist asumat ca atare. Dar nu trebuie să-i imputăm nimic, deoarece tendinţa de a instrui e una din raţiunile de a fi ale teatrului, nu-i aşa? În el  năravuri îndreptaţi spunea Iancu Văcărescu. Misirianţu a ales faţa dură a negativului, întotdeauna mai prizabil, şi a reuşit să şocheze. După cum singur mărturisea într-o discuţie televizată cu actorul Petre Băcioiu, în formula repertorială a teatrului de club nu merg decât comediile sau cel mult tragi-comediile. Trebuie să mizăm pe flerul său pentru că până acum n-a dat greş.

E un truism ieftin să adaug în final că Sorin Misirianţu continuă să alerge după cai verzi pe pereţi. Cine a văzut Tony şi Dora poate confirma că o face eficient.

DUBLU DEBUT! Un actor devine regizor şi un actor-regizor devine dramaturg!

Posted in Ora with tags , , , , , , , , , on martie 14, 2010 by ochiulthaliei

Premieră la Clubul Diesel din Cluj, luni 15 martie 2010, ora 21

Dan Chiorean-Cicicu debutează pe scenă ca regizor în piesa de debut a dramaturgului (altminteri actor şi regizor) Sorin Misirianţu.

În distribuţie: Tony (Sorin Misirianţu) şi Dora (Ramona Dumitrean)

 

MELO CABARET, INIŢIAL COMIC, CU DOUĂ PERSONAJE

Surprinzător amestec de comedie romantică în maniera lui Neil Simon şi melodramă cu drogaţi în tradiţia lui Trainspotting, piesa prin care debutează ca autor Sorin Misirianţu promite mult, oferă satisfacţii de parcurs şi ratează pe ultima sută, virând cam neverosimil şi grăbit către un soi de Romeo şi Julieta autohton. Sclipitoarea conversaţie a protagoniştilor, care dezvăluia doi intelectuali tineri inteligenţi şi – lucru mai rar – cu umor rămâne condamnată la eflorescenţă premaritală, Dora (Ramona Dumitrean) şi Tony (Sorin Misirianţu însuşi) căzând cu imprudentă rapiditate în rolurile clasice ale femeii frustrate şi, respectiv,  al bărbatului fluşturatec. Nici amestecul sarcastic de română insolitată cu americanisme nu supravieţuieşte dincolo de antreu, cei doi nefericiţi ajungând astfel din motive misterioase (nici critică socială, nici introspecţie psihologică de adâncime, nici rejectare a tiranicelor mode consumiste occidentale). O impresie de prospeţime o produc, în aceeaşi primă parte, interpretarea sprinţară şi buna utilizare a spaţiului cafenelei clujene Diesel, dar nu mai puţin onorabilă este credibilizarea şirului de replici stereotipizate pe tema adulter – droguri – răzbunare casnică; toate, merite incontestabile ale regizorului debutant Dan Chiorean – Cicicu, îndemnând la expectanţe optimiste din partea acestuia. (Emilian Cardinal)

http://en.wikipedia.org/wiki/Neil_Simon

http://en.wikipedia.org/wiki/Trainspotting_(novel)

STRINDBERG la CLUJ: IZOLARE ŞI RUMINARE PERPETUĂ (de Ovidiu PECICAN)

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 11, 2010 by ochiulthaliei

Se obişnuieşte să se asocieze piesa lui August Strindberg (1849 – 1912) Dansul morţii (1900), scrisă în a doua parte a carierei scriitorului, când paradigma către care aluneca era mai curând prefiguratoare de expresionism decât naturalistă, cum fusese literatura lui de până atunci, mai ales cu drama Cui i-e frică de Virginia Woolf? (1961 -1962), de Edward Albee (n. 1928). Ca şi acolo, coşmarul răbufneşte în cotidian, menţinând statu quo-ul unei crize perpetue ca regulă a convieţuirii cuplului. La drept vorbind însă, renunţând la transpunerea în spaţiul de după viaţă – unde, se pare, „iadul sunt ceilalţi” –, nici tribulaţiile celor două cupluri din piesa lui Jean-Paul Sartre (1905 – 1980) Cu uşile închise (1945) nu se dovedesc a fi altceva. Hipnotic, situaţia se regăseşte, cu variaţii, şi în E. Ionesco (1909 – 1994), în Cântăreaţa cheală (1950) – în varianta a două cupluri plus auxiliari -, în Lecţia (1951) – un cuplu plus slujnica – şi în atâtea alte piese, mai mult sau mai puţin sonore, demonstrând caracterul arhetipal al tensiunilor perechii bărbat – femeie. Aparent, suntem după cădere, în intervalul unei vieţi terestre văzute ca ispăşire a vinei originare, unde intervalul vieţii lui Adam şi a Evei trece cu ei împreună, agăţaţi unul de celălalt, dar nu într-o atitudine de tandreţe paradisiacă, ci tocmai în opusul, sado-masochist al acesteia, pricinuitor de ură şi chin psihologic.

Privite astfel lucrurile, aparent banala criză maritală devine o ipostază a abisalităţii condiţiei umane, se scutură de suspiciunea de nărav mic-burghez şi se dezvăluie ca traseu obligatoriu al relaţiei sine – alteritate căreia, în secolul încheiat cu un deceniu în urmă, i-a dedicat pagini explorative memorabile Emmanuel Lévinas, chiar dacă reflecţii pe aceeaşi temă se găsesc şi la alţi exegeţi ai antropicului, încă din paginile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Cheia creştină clasică de descifrare a situaţiei iniţiale, din care rezultă ipostazele alienării cuplului, tribulaţiile însingurării şi grotescul cotidian nu poate fi, în acest sens decât, în plan transcendent, îndepărtarea de condiţia paradisiacă şi căderea în istorie, dar la nivelul temporalităţii fiinţei umane, absenţa iubirii. Celebrul adagiu din Ioan, conform căruia absenţa dragostei anihilează cu forţă totul, poate fi socotit, din acest punct de vedere, enunţul sub semnul căruia se înşiruie toată fenomenologia măruntă, dar dramatică, a tensiunilor intimităţii, anunţând pulverizarea nucleului tradiţional al vieţii sociale, a ultimei redute în faţa însingurării.

Autenticitatea textului strindbergian vine dinspre o experienţă personală saturată de eşecuri în viaţa de cuplu. La 1900, când textul era scris, autorul suedez trecuse deja prin două experienţe oficializate şi alte episoade amoroase, cel berlinez fiind adânc dureros, prin decesul fostei partenere în legătură cu care Strindberg şi-a întrerupt, un an mai târziu, noua lună de miere. Reminiscenţele traumatice din care îşi putea selecta şi prelucra materialul în vederea analizării teatrale a disoluţiei vieţii de cuplu îi stăteau, astfel la dispoziţie din plin, garantând cunoaşterea profundă şi abisală a chinului domestic surprins în Dansul morţii. Astfel, metafora din titlu se dezvăluie deplin, căsnicia în cadrul căreia arcul voltaic al iubirii nu mai funcţionează, nefiind decât un menuet, cadril sau vals thanatic, o copleşitoare, progresivă, anihilare de sine şi a celuilalt, o încremenire în propria tipologie de gen şi statut, încă din timpul vieţii.

Optând cu curaj pentru o partitură dificilă, actorul şi regizorul, dramaturgul şi compozitorul, autor de scurt metraje cinematografice (Feedback, 2006; Rating, 2007) Sorin Misirianţu – cu multe puneri anterioare în scenă, la Cluj şi în ţară -, încearcă în mod clar un pariu cu sine, dar şi cu unul dintre piscurile teatrului modern, în a douăzeci şi una montare a sa. Misirianţu nu evită partiturile congenerilor săi români (Andreea Vălean, Emanuel Ciocu, Ştefan Caraman, Mimi Brănescu, Dumitru Cerna), abordând însă atât piese din repertoriul clasic (Shakespeare, Puşkin, Cehov, Ionesco), cât şi din contemporaneitatea în plină emergenţă (Harry Gibson, Francis Joffo, Yasmina Reza, Dejan Dukovski). Montarea Dansului morţii într-un decor de Arhidiade Mureşan care poartă amprenta istorică a primei jumătăţi a secolului trecut şi al cărui realism este tulburat doar de dulapul cu faţada placată de o oglindă, aşezat în formula „turnului din Pisa” trimite sugestiv la o lume verosimilă aflată în declin, nesigură. Costumele lui Cristian Rusu ambientează şi ele formula realistă. Din păcate, spectacolul demarează greu şi, din punct de vedere regizoral, nu îşi găseşte întotdeauna soluţiile. Misirianţu mai are de parcurs o etapă în activitatea sa de regizor până la îmblânzirea „leilor”, a marilor actori cu o experienţă de scenă şi o înzestrare peste medie. Datorită acestei împrejurări, coborârea în abisurile personalităţii personajelor, profitând şi de adâncimile proprii actorilor respectivi putea fi un travaliu mult mai riscant şi mai ameţitor, prilej de descoperiri iluminante, feerice pentru toţi cei implicaţi (regizor, actor, public). Ceea ce a rezultat este un spectacol onorabil, dar nu un vârf scânteietor, deşi performanţa lui Misirianţu din Trainspotting îndreptăţea aşteptările în această direcţie.

Marea bucurie rămâne aceea de a vedea pe scenă, bucurându-se de partituri care îngăduie măiestria artistică, pe Anton Tauf (Căpitanul), Alice (Melania Ursu) şi mai tânărul Dan Chiorean-Cicicu (Kurt). Raportările triunghiulare devin, într-o asemenea contextualizare „clasică”, prilej de performanţe actoriceşti semnificative. Du-te – vino-ul lui Anton Tauf între ludic şi dramatic, între vioiciune şi hodorogeală, între violenţă şi catatonie presupun abilitatea îndelung exersate, cu deplină stăpânire de mijloace, a actoriei duse la rafinament şi nuanţă, pe un potenţiometru amplu. La rândul ei, Melania Ursu face parcursul dintre ipostaza de soţie resemnată, parteneră sado-masochistă a „tenisului” de violenţe verbale şi egerie cu disponibilităţi erotice îndelung refulate convingător, chiar dacă fără să dea tot ce ar fi putut da sub coordonarea unui regizor mai exigent. O surpriză este Dan Chiorean, care duce rolul său de agent catalizator al răbufnirilor celorlalţi doi cu succes, fără derogări majore.

Dincolo de toate obiecţiile sau sugestiile punctuale ce s-ar putea face, spectacolul se dovedeşte un regal pentru că prilejuieşte întâlnirea, mediată de un regizor tânăr, fără inhibiţii, dintre nişte actori de marcă ai Naţionalului clujean cu un mare scriitor al modernităţii, dându-i acestuia prilejul de a reînvia într-o ipostază cu valenţe estetice indubitabile.

Teatrul Naţional Lucian Blaga Cluj: Martie 2010

Posted in Calendar with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 9, 2010 by ochiulthaliei

 

SALA MARE

Sâmbătă, 6 martie, ora 19 :00

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare  AVANPREMIERĂ

regia: Sorin Militaru

Duminică, 7 martie, ora 19:00

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare  PREMIERĂ

regia: Sorin Militaru

 

Marti 9 martie, ora 20:00

NOAPTEA WALPURGIEI SAU PAŞII COMANDORULUI de Venedikt Erofeev

regia: Mihai Măniuţiu; durata spectacolului: 1h 45 min.; regim studio

 

 

Joi 11 martie, ora 19:00

SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI de Carlo Goldoni

regia: Mona Chirilă, durata spectacolului : 2 ore 30 min., cu pauză

 

Sâmbătă, 13 martie, ora 20:00

CÂNTĂREAŢA CHEALĂ de Eugène Ionesco

regia: Gábor Tompa, durata 1 h 40 min., regim studio

Marţi, 16 martie, ora 19:00

PURIFICARE de Sarah Kane

regia: Andrei Şerban; durată spectacol: 2h; regim studio

Sâmbătă, 20 martie, ora 19:00

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare    

regia: Sorin Militaru

 

 

Duminică, 21 martie, ora 20:00

CÂNTĂREAŢA CHEALĂ de Eugène Ionesco

regia: Gábor Tompa, durata 1 h 40 min., regim studio

 

Marti, 23 martie, ora 20:00

NOAPTEA WALPURGIEI SAU PAŞII COMANDORULUI de Venedikt Erofeev

regia: Mihai Măniuţiu; durata spectacolului: 1h 45 min.; regim studio

Sâmbătă, 27 martie

ZIUA PORŢILOR DESCHISE

 

Marti, 30 martie, ora 19

BOLNAVUL ÎNCHIPUIT  de Molière

regia: Sanda Manu; durata spectacolului: 2h

 

 

 

Studio Euphorion

 

 

Miercuri, 3 martie,  ora 19:00

ISTORIA COMUNISMULUI POVESTITĂ PENTRU BOLNAVII MINTAL

de Matei Vişniec

regia: Mona Chirilă; durata spectacolului: 1 h 20 min

Vineri, 19 martie, ora 19:00

INSECTE după Fraţii Čapek

regia: Andreea Iacob PREMIERĂ

 

Miercuri, 24 martie, ora 19:00

ŞEFELE de Werner Schwab

regia: Cristian Nedea; durata spectacolului: 1 h 20 min

Vineri, 26 martie, ora 19:00

ARTĂ, de Yasmina Reza

regia: Sorin Misirianţu; durata spectacolului: 1 oră 20 min

Duminică, 28 martie, ora 19:00

ASASINAREA MARCHIZULUI DE SADE de Marius Benţa

regia: Laszló Olivér PREMIERA

Teatrul Naţional Lucian Blaga din Cluj prezintă:

Posted in Actul 1/ Act 1 with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 8, 2010 by ochiulthaliei

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

de William Shakespeare

traducere de: Şt. O. Iosif

 

regia: Sorin Militaru

scenografia: Cristian Rusu

muzica originală: Vlaicu Golcea

asistent de regie: Diana Dragoş

 

Distribuţia:

Hermia Ramona Dumitrean
Lysandru Silvius Iorga
Demetrius Cristian Rigman
Helena Angelica Nicoară
   
                                                       Meşterii:
Fundulea Ovidiu Crişan
Gutuie Sorin Misirianţu
Botişor Dragoş Pop
Flaut Adrian Cucu
Blîndu’ Ruslan Bârlea
Subţirelu’ Cătălin Herlo
Două calfe Radu Lărgeanu, Miron Maxim
   
Theseu Emanuel Petran
Hippolyta Patricia Boaru
Egeu Petre Băcioiu
Oberon Ionuţ Caras
Titania Miriam Cuibus
Puck Viorica Mischilea / Irina Wintze
Zîne Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Romina Merei
Copilul indian Vlad Corb

                       

regia tehnică: Estera Biro

lumini: Jenel Moldovan, Dorel Şimon, Alexandru Corpodean

sunet: Marius Rusu

sufleur: Ana Maria Moldovan

Avanpremiera: sîmbătă, 6 martie, ora 19:00

Premiera: duminică, 7 martie, ora 19:00