Arhivă pentru Teatrul Maghiar de Stat

OVIDIU PECICAN: De la ţipătul şoaptelor la tăcerea strigătelor

Posted in Cadenţe with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 21, 2010 by ochiulthaliei

 De câţiva ani, Andrei Şerban pare că şi-a stabilit în mod fericit un fel de cartier general pentru România la Cluj-Napoca, în aşa fel încât în stagiunea 2009 – 2010 s-ar putea organiza în oraşul de pe Someş un festival dedicat creaţiei teatrale recente a acestui regizor. Cu Purificare de Sarah Kane, cu Don Juan în Soho de Don Juan de Patrick Marber şi cu Rock and roll de Tom Stoppard, toate la Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, şi cu Unchiul Vanea al lui Cehov la Teatrul Maghiar de Stat, iată câte o piesă pentru fiecare zi lucrătoare, dacă numărăm aici şi recenta premieră cu Strigăte şi şoapte după Ingmar Bergman. Ar mai rămâne week-end-ul de acoperit, dar nimic nu spune că freneticul artist care este Şerban nu ar putea propune în acest interval de timp disponibil un workshop şi o discuţie cu publicul sau cu criticii de specialitate, spre a umple cu vârf şi îndesat o săptămână teatrală de excelenţă. De altfel, deja umblă zvonul că nu peste mult timp, poate în stagiunea viitoare dacă nu chiar în cursul celei de-acum, un nou contract cu instituţia condusă de Tompa Gábor ar aduce pe aceeaşi scenă maghiară pe care astăzi îşi începe cariera spectacolul după Bergman o… comedie de Molière. Iată deci cum, sub Feleac, încropim, de pe o zi pe alta, o colecţie fastuoasă de montări Şerban, cu sentimentul pe care îl va fi avut odinioară Viena iosefină, găzduindu-l pe Mozart.

 Ideea de a adapta pentru scenă filmul regizorului suedez din 1972, cu Harriet Andersson (Agnes), Liv Ullmann (Maria), Ingrid Thulin (Karin) şi Kari Sylwan (slujnica Anna) distribuite în rolurile celor patru ipostaze ale Anima – moarte, frumuseţe, putere şi înţelepciune a inimii – pare o mare îndrăzneală artistică. Nu te încumeţi să redecorezi încăperea de care s-a ocupat un mare designer decât dacă eşti convins că poţi face măcar la fel, dacă nu şi mai bine. Poate de aceea un asemenea proiect nu-i putea veni în minte decât lui Andrei Şerban. Specializările lui anterioare îl recomandau ca expert al resuscitării limbilor moarte şi al ritualurilor cvsireligioase ale antichităţii (Trilogia greacă rămâne unul dintre vârfurile activităţii lui regizorale) şi ca explorator dinamic, neresemnat, persuasiv, al adâncimilor sufletului omenesc (de la Cehov la Spovedanie la Tanacu, adaptare experimentală după cartea Tatianei Niculescu-Bran). Spectacolul cu Strigăte şi şoapte petrecut în spaţiul de expresie al limbii maghiare şi în incinta stacojie imaginată – visată – de Bergman însuşi, reconstituită la Teatrul Maghiar clujean îmbină, parcă, divinaţia caracteristică primei tendinţe cu ruminantele tatonări ale celei de a doua. Căutarea vizează o anume eliberare a sufletului de poverile lui translucide, pe cât de diafane, pe atât de opresive, printr-o înlăturare succesivă a vălurilor; dar nu în sensul decorticării marilor adevăruri ascunse, lucru imposibil, interzis muritorilor, ci al evidenţierii zonelor în care viaţa atinge golurile abisale ce anunţă misterele care o subîntind.

Acum, când romanul a încetat să fie doar el sursă pentru cinematograf, devenind, el însuşi, o transcriere fidelă după viziuni filmice, iată că Andrei Şerban reia capodopera lui Ingmar Bergman mânat, probabil, de fascinaţia faţă de problematicile deschise de aceasta, dar şi dintr-o admiraţie nedisimulată pentru modurile spunerii cineastului suedez. Acesta însuşi devine, de altfel, personaj în piesa lui Şerban, a cărei partitură este rescrisă – cu adaosuri şi adaptări – de către regizorul român împreună cu Dana Dima astfel încât să îl conţină şi pe Bergman-personajul. Sub raportul de care vorbesc, şansa de a vedea o repetiţie cu public a spectacolului, înainte de lansare, aduce posibilitatea decriptării la un alt nivel al tentativei, căci Bergman (Bogdán Zsolt) intervine în jocul actriţelor pentru a îndrepta un detaliu tehnic sau a explica mai bine ce aşteaptă de la cutare scenă, dar la rândul lui Şerban însuşi sparge cadrele convenţiei, propunând, ici şi colo, ameliorări. E clar, în jocul punerilor în abis, că Bergmanul lui Bogdán Zsolt nu mai este doar un substitut al faimosului om de film nordic ci, în egală măsură, şi o sosie a lui Andrei Şerban însuşi. De la acest punct încolo, nici Strigăte şi şoapte nu mai vorbeşte despre amintiri transfigurate din trecutul unui artist suedez de marcă şi nu mai este o preluare a sugestiilor conţinute de prima prelucrare a acestora, în proză, de către Bergman scriitorul – o proză cu acelaşi titlu ca şi filmul este inserată într-unul din volumele lui -, ci de fantasmele care bântuie un culoar stacojiu în care, pătruns pe calea filmului unui alt artist, a ajuns şi Andrei Şerban, fără a se mai putea desprinde de acolo.

 Paradoxal, însă, aici nu este vorba de o simplă identificare de la regizor la regizor şi, astfel, mediat, de o mărturisire de credinţă artistică. Tot astfel se obţine şi un efect contrar foarte izbutit, de explicitare a încifrărilor pe care filmul le lăsa să plutească în aer fără a le decripta în vreun fel expres. Şerban foloseşte mărturii ale lui Bergman, texte şi intervenţii, iar dosarul imagistic al montării poate fi reconstituit destul de simplu, măcar în parte, cu ajutorul unei survolări internet: fragmente de interviuri cu regizorul, filmări documentare făcute în pauzele lucrului la pelicula Strigăte şi şoapte te conduc într-un atelier multimediatic unde vrăjitorul Andrei Şerban amestecă şi distilează esenţele, când călăuzit de obsesia reconstitutivă a atmosferei din film, când de imboldul deconstruirii şi denudării, al contraacţiunilor. Un spectacol despre fascinaţie şi distanţare, aşadar, despre spirite înrudite, nevoia de regenerare creatoare şi explorare a străfundurilor proprii, despre bântuire şi adierile metafizice ale crucificantelor întrebări pe care viaţa şi moartea le formulează sufletului, asta propune, după toate semnele, Strigăte şi şoapte în regia lui Andrei Şerban, cu scenografia inspirată a Carmencitei Brojboiu. În rolurile masculine, în toate – Bergman, soţii celor două surori mai mari, Maria şi Karin. Le interpretează pe acestea Imola Kezdi şi, respectiv, Emőke Kató, prima cu o anume dificultate în a asuma cu profunzime psihologică rolul frumoasei îmbietoare, dând o versiune când puţin convenţională, când un pic crispată, şi lăsându-i strălucirea revelării capacităţii evolutive şi transformatoare a rolului surorii mai mari. În schimb, partitura surorii agonizante îi prilejuieşte lui Anikó Pethő performanţe greu predictibile, după cum slujnica tăcută, Anna, este, în versiunea lui Csilla Varga, deplin convingătoare, emoţional şi instinctiv protectivă. Căutare de sine şi de dincolo, dezvăluire a raporturilor de forţă şi de adversitate instinctuală ce se manifestă în dialectica hegeliană a recunoşterii, invitaţie la scufundări sub atolii de corali ai cotidianului şi tentativă de înţelegere a somaţiilor definitive prin invitaţia la deblocarea disponibilităţilor sufleteşti, montarea lui Andrei Şerban cu Strigăte şi şoapte răscoleşte, convinge.

TEATRUL MAGHIAR din Cluj: premieră Hanoch LEVIN

Posted in Actul 1/ Act 1 with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on martie 19, 2010 by ochiulthaliei

 Invitaţie la premieră

Despre autor: http://en.wikipedia.org/wiki/Hanoch_Levin

http://www.jewish-theatre.com/VISITOR/article_display.aspx?articleID=27&pagenumber=2

http://fr.wikipedia.org/wiki/Hanoch_Levin

 

 

DOSAR

Despre piesele lui:

http://www.doollee.com/PlaywrightsL/levin-hanoch.html

Yacobi şi Leidenthal: http://regizorcautpiesa.ro/piese/Yacobi-si-Leidental-6479.html

Krum: http://regizorcautpiesa.ro/piese/Krum-5485.html 

http://mixuldecultura.ro/?p=5348 (montarea din 2009 de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş)

http://agenda.liternet.ro/articol/2943/Iulia-Popovici/Un-puzzle-pentru-necunoscatori-Krum.html (Iulia Popovici despre montarea lui Radu Afrim de la Timişoara)

http://www.darkq.net/zi-de-zi/va-recomand-krum-al-lui-hanoch-levine/ (receptare a montării de la Timişoara)

Câtă speranţă: http://pasideviata.blogspot.com/2010/02/cata-speranta-hanoch-levin.html

Dan Romaşcanu despre o piesă postumă a autorului israelian: http://updateslive.blogspot.com/2008/03/dan-romascanu-o-piesa-postuma-lui.html

Ediţii din opera lui Hanoch Levin: http://www.sup.org/book.cgi?id=955

Comedia burlescă a lui Hanoch Levin, intitulată Funeralii de iarnă este pusă în scenă de regizorul Elie Malka din Franţa.

Premiera spectacolului va avea loc vineri, 19 martie de la ora 19.00. în sala mare a Teatrului Maghiar de Stat Cluj.
Următorul spectacol va avea loc duminică, 21 martie de la ora 19.00.
Spectacolele vor fi supratitrate în limba română.

Numele lui Hanoch Levin nu este necunoscut publicului clujean: în 2006 acelaşi Elie Malka a regizat comedia muzicală Yacobi şi Leidenthal a lui Levin.

Hanoch Levin (1943-1999), poet şi dramaturg israelian, a elaborat un limbaj dramatic şi teatral unic. În piesele sale Levin se întoarce la miturile universale, pentru a explora modelele elementare ale existenţei şi suferinţei umane. El răzuieşte lustrul de pe situaţiile cotidiene, descoperind goliciunea existenţei umane: plăgile, umilirea, durerea, ruşinea. Cronicile referitoare la piesele lui Levin pun în evidenţă în primul rând atitudinea socială, limbajul unic, şi mai ales violenţa viguroasă, brută, fără cea mai mică autocompătimire, precum şi infinita delicateţe, compasiunea şi spiritualitatea lor subtilă.

În Funeralii de iarnă, figurile şi acţiunea sunt de un grotesc dus la paroxism, în situaţii absurde. În centrul piesei se află holteiul Lacek Bobicek (Zsolt Bogdán), care încearcă cu disperare să anunţe vestea morţii mamei sale, Alte Bobicek (Endre Senkálszky) mătuşei sale, Şraţia (Kati Panek) şi unchiului său Raşes (József Bíró). Rudele însă se pregătesc în aceeaşi zi să o mărite pe unica lor fiică, Velveţia (Anikó Pethő). Mirele, Popocenko (Balázs Bodolai) şi părinţii acestuia (Ţiţkeiva – Hilda Péter, Baragunţele – Miklós Bács) se pregătesc şi ei pentru ziua cea mare. Pentru a nu lua la cunoştinţă vestea tristă şi a nu fi nevoiţi să amâne cununia, cele două familii o iau la fugă. În cursul acestei călătorii fantastice se întâlnesc cu sportivi (Lehel Salat, Attila Orbán), cu un călugăr budist (Endre Senkálszky), ba chiar şi cu Îngerul Morţii (Szabolcs Balla), în acest timp Lacek Bobicek îi urmăreşte cu înverşunare, împreună cu profesorul Kipernai (Sándor Keresztes), un vecin băgăreţ. Va reuşi Lacek să-şi ţină promisiunea şi să adune toată familia la înmormântare, sau va trebui să stea singur lângă mormânt? Şi ceea ce e încă şi mai important: îşi va găsi oare perechea vieţii sale în persoana Pşoşiţiei (Enikő Györgyjakab) pe care a cunoscut-o la nuntă?

Regizorul Elie Malka (Franţa), care lucrează pentru a doua oară cu trupa teatrului clujean, s-a născut în Israel, a studiat arta teatrală, după care a predat în diferite şcoli de teatru. În 1979 a fost numit director adjunct al Teatrului Naţional Habimah din Israel, apoi a funcţionat ca director al teatrului din Haifa, până în 1990. Între 1991 şi 2007 a fost directorul Uniunii Teatrale din Europa (UTE). Elie Malka a fost membru în juriul Premiului European pentru Teatru, al Premiului Onassis pentru Dramaturgie Contemporană, şi al Festivalului BITEF de la Belgrad. Este purtătorul distincţiei franceze Ordinul artelor şi literelor în grad de ofiţer.

Decorul, costumele şi luminile spectacolului au fost concepute de Bernard Michel, pe o ilustraţie muzicală din operele lui Brahms de Jérôme Rigaudias, asistent regie: Kinga Kovács. Spectacolul a fost realizat cu sprijinul fondului „Szülőföld Alap” din Ungaria.

(Sursa: http://www.onlinegallery.ro/stire/funeralii-de-iarna-%E2%80%93-comedia-burlesca-lui-hanoch-levin-la-teatrul-maghiar-din-cluj)