La un deceniu şi ceva de la Visul… lui Frunză montat la Cluj, Teatrul Naţional s-a aventurat într-o nouă transpunere scenică a celebrei feerii shakespeariene în regia lui Sorin Militaru. Timpul scurs între cele două montări e numai bun pentru a verifica procentul dorinţei de a vizualiza o nouă alunecare în halucinaţia visului propus de marele Will. Interesul susţinut şi reacţia promptă a publicului justifică necesitatea demersului iar jocul actoricesc îi dă certificatul de calitate. De observat că traducerea lui Şt. O. Iosif rezistă.
Bogăţia textului oferă soluţii interpretative dintre cele mai năbădăioase, îndrăzneţe şi şocante în sine, provocând de fiecare dată fantezia şi ambiţia regizorilor. Visul unei nopţi de vară e o piatră de încercare pentru orice regizor care se respectă. Sorin Militaru înaintează spre substanţa lirică şi ludică a textului cu destulă prudenţă şi sensibilitate, pregătind un lung entrée bazat pe o sugestie picturală venită din fundal: o imensă reproducere a tabloului lui Botticelli Primăvara. Poate că tapetul cu pricina era mai nimerit pentru Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, dar nedorind să-l acuz pe regizor de confuzia anotimpurilor, voi încerca să-i înţeleg trimiterile. Urcaţi pe schelele montate în dreptul reproducerii, muncitori cu bidinele şi vopsea neagră se apucă să mânjească superba pânză botticelliană. E un şoc. Primul. Te doare sufletul văzând cum cele trei graţii dispar sub vopseaua neagră. Ce pot să deduc? Opţiunea regizorului pentru tapetarea fundalului scenei are cel puţin o motivaţie credibilă. Personajele alegorice din tablou evoluează, ca şi personajele piesei, într-o pădure, chiar dacă ea nu este prin împrejurimile Atenei. Ce se mai înţelege? Primăvara a trecut, urmează să se aştearnă peste noi şi pădurea de pe scenă întunericul coborât brusc în noaptea plină de mistere din mijlocul verii. Regizorul se pregăteşte pentru o noapte sumbră şi ne împinge spre ea de la bun început, ceea ce n-ar fi cazul. Noaptea se asociază cu jarul pasiunii, cu visele jucăuşe, nu cu tenebrele. Acest passepartout vizual derulat mai mult pe întuneric, e dublat de un prolog muzical la fel de lung şi împovărător. Din acest motiv spectacolul demarează greu, deşi se realizează, avant la letre, legătura cu muncitorii-actori din scenele următoare.
Al doilea şoc vine din propunerea lui Egeu (Petre Băcioiu) făcută cuplurilor de îndrăgostiţi de a se exprima în versuri. Ei sunt tineri din zilele noastre, îmbrăcaţi adecvat şi citesc rolurile de pe hârtie ca în Hamlet-ul lui Vlad Mugur. Intraţi în roluri, se vor rostogoli prin noaptea vrăjită sub comanda unui Puck pus pe şotii. Spiriduşul năzdrăvan în interpretarea Irinei Wintze are apucături de vrăjitoare-ghicitoare-clarvăzătoare-tămăduitoare-practiciană-de-magie-când albă-când-neagră. Ea, o babă hodorogită, se preumbă prin desişul nopţii şi al pădurii cu un triciclu răblăgit, îşi fierbe cafeaua în ibric şi citeşte din manualul utilizării magice a plantelor ca dintr-un zodiac. E un Puck situat la antipod faţă de cel interpretat de Balázs Attila din spectacolul clujean al lui Victor Ioan Frunză, amintit deja, coborâtor pe frânghii din înalt ca un acrobat. Ce fel de Piţigoi-Băiat Bun o mai fi şi baba asta? Avem un Puck total rupt din tipare.
Derularea scenelor contrapunctice – real, imaginar – sunt abordate într-un ritm diferit. Alert, precipitat în real.
Domolit de puseuri erotice în stratificările halucinante ale visului. Grupul meşterilor-actori împinge umorul shakespearian spre comic buf şi clovnerie irezistibilă. Fiecare dintre componenţii improvizatei trupe de amatori poartă cu sine o grosolană geantă-trusă cu scule. Dacă aceste însemne ale breslei sunt acceptate ca ingenioase la început, ele devin redundante din momentul în care nu se mai desprind de mâinile actorilor, incomodând în mişcare. Comicăriile „amatorilor” sunt dirijate de Gutuie, un meseriaş în chip de regizor, înzestrat de Sorin Misirianţu cu ticurile şi grimasele specifice, făcute la repetiţiile propriilor lui montări, ceea ce nu i-a ridicat probleme în interpretare.
Superbia falnicului rege al zânelor, Oberon, a fost magistral subliniată prin statura lui Ionuţ Caras, suplu, elegant în mişcări, împodobit cu o superbă podoabă capilară leonină. Poate nici George Motoi în Oberon, din spectacolul lui Vlad Mugur din anii şaptezeci, n-a fost mai bine în rol ca actualul Ionuţ Caras, actorul care acumulează performanţă după performanţă în cariera sa. Miriam Cuibus revine pe scenă, după o absenţă sesizabilă, regretabilă, în rolul Titaniei. Ea înzestrează pe pasionata soţie a lui Oberon cu misterul veşnicei îndrăgostite. Alături de bărbatul recucerit în final, alături de elfi şi zeiţe, ea contribuie la realizarea unei minunate secvenţe lirice, axate pe sugestia unei armonizări depline a sentimentelor prin concretizarea jocului sferelor iluminate din interior, fascinaţie vizuală de mare efect. Se pare că într-un timp al dezinhibărilor sexuale, scena dintre Titania şi Fundulea (Ovidiu Crişan) transformat în măgar nu mai poate fi ocolită de conotaţii obscene. Asta a devenit un loc mai degrabă comun decât scandalos. Totuşi regizorul nu întinde prea mult coarda, spre lauda lui, deşi exhibările lascive persistă.
Comparativ cu amintitele Visuri… clujene, mai vechi şi mai noi, orgolioase în sine, punerea în scenă semnată de Sorin Militaru se înscrie, fără îndoială, cu plusurile şi minusurile semnalate, în suita unor atractive montări, apreciate de publicul larg. Ceea ce, uneori, e suficient.
Ochiul Thaliei 