Mai mult decât în proza sa pregnant satirică, viziunea carnavalescă asupra lumii irumpe în cascade ilare în piesa de teatru Bravul nostru Micșa, ultima creație în doneniu a lui Radu Țuculescu. Atributul eroului său pare a fi preluat din titlul celebrului roman al lui Hașek, autor cu care scriitorul clujean are evidente afinități. În „Anul Caragiale”, când pe scena Naționalului clujean se joacă două piese ale maestrului dintotdeauna al comediei autohtone, spectacolul tânărului regizor Tudor Lucanu poate aduce un aer proaspăt, marcând o deplasare pe linia investigării universului social marginal dinspre periferia de altădată înspre satul de azi, marginalizat, dar atins de febre identitare. Montarea piesei lui Radu Țuculescu împlinește un vis mai vechi al autorului, legat cu pasiune creativă de mișcarea teatrală încă din studenție. Mediul rural radiografiat în piesă este văzut mai ales ca sursă inepuizabilă de sondare a comicului.
Spectacolul în sine e dinamic și recreativ, împănat cu ghidușii sau clișee de tip entertainment, debordând de replici spumoase și mișcare amețitoare, aproape browniană. Tocmai de aceea spațiul de joc din sala studioului „Euphorion” mi se pare prea strâmt pentru cele nouă personaje angajate într-un du-te-vino epuizant. Unde mai pui că în mijloc tronează, pe post de decor, un Trabant produs în „Republica Deocamdată (atunci!) Germană”, care micșorează la rândul lui acest spațiu insuficient? Personal, cred că Bravului nostru Micșa i-ar fi stat mai bine pe scena mare. Așa, între stâlpii de la subsol, zarva satului, iscată instantaneu în urma deciziei Violetei de a-l scoate în stradă cu cărucior cu tot pe concubinul ei semiparalizat de un an, nimeni altul decât „bravul Micșa”, de care s-a săturat până peste cap, pare sufocată, „îngrămădită” într-o spațialitate neadecvată. Evenimentul scandalos care declanșează intriga are efect de bumerang. Presa, reprezentată prin Ziarista (Angelica Nicoară), vine să consemneze acest fapt abominabil al femeii fără suflet. Din obiect al rușinii satului, Micșa este transformat în brand local pentru atragerea fondurilor europene. După atingerea scopului, sărmanul Micșa e abandonat ca orice obiect de care te servești și nu-ți mai trebuie. Nu contează că va muri (ni se sugerează) călcat de o mașină. El va fi grabnic înlocuit cu Leo, în ciuda voinței lui. Brand-ul și produsele comercializate să trăiască! Adică morcovii („injectați cu miere”), ceapa („care nu miroase”) și țuica puturoasă („care… nu pute”). Umorul e grosier uneori, elasticitatea limbajului atinge și licențiosul, fără a fi ostentativ, ci efectiv, subliniind autenticitatea vorbirii și a caracterelor portretizate.
Textul lui Radu Țuculescu avansează pe terenul alunecos situat între oglinzile paralele ale transfigurării artistice. Situațiile reale primesc extinderi grotești în absurd iar tratarea subiectului din perspectiva augmentării în absurd îmbracă haina coabitării în realitatea cotidiană. Sunt oglindiri, impulsuri de structurare stilistică neduse până la capăt. Din păcate, acestea se reflectă și în montarea piesei. Tânărul regizor se pare că ezită să dea o viziune unitară ansamblului, simțindu-se bine în ambele registre utilizate. Astfel că Primărița (Camelia Curuțiu), de pildă, este conturată (mai ales vestimentar) în tipar pronunțat buf, în vreme ce anturajul evoluează și arată ca niște personaje din teatrul realist. Incompatibilitatea nu deranjează, dar e sesizabilă și așteaptă justificări. Dialogul se țese dintr-o succesiune accelerată de glume clovnești, unele căutate, altele decurgând firesc din distribuția replicilor. Printre văicărelile lui Micșa (Matei Rotaru) sunt strecurate enunțuri sentențioase, trase în umor negru corosiv, exprimând dorința de răzbunare a infirmului îndelung batjocorit.
Rolul conducător în derularea acțiunii este mereu schimbat. Pare a fi la început deținut de Leo (Emanuel Petran) care-și strigă marfa pe marginea drumului. Este preluat apoi de Violeta (Viorica Mischilea) când își motivează gestul de a-l scoate pe Micșa în stradă. Primărița (Camelia Curuțiu) pare a conduce activitățile pentru absorbția fondurilor europene. Când apare Ziarista (Angelica Nicoară) toți se gudură în fața ei. Preia comanda Dodo (Cătălin Codreanu), tânărul întors din Occident, în secvența în care își prezintă planul de atac spre bunăstarea râvnită a membrilor comunității sătești. Floristela, mereu gravidă (Eva Crișan), are și ea momentele ei de „afirmare”, punctate cu picante nuanțe sexiste. Mai puțin credibilă apare figura preotului Mambo (Dragoș Pop), ridiculizat până la grotesc, un popă dispus să învețe engleza pentru a fi în rând cu lumea în schimbare și să „adapteze” slujbele la tehnica digitală pentru a atrage tineretul la biserică. Este de ordinul evidenței plăcerea actorilor de a întruchipa personaje vii, din imediata noastră apropiere, de a juca într-o comedie românească de actualitate, poate prea mult așteptată, aflată încă într-un con de umbră inadmisibil.
foto: Nicu CHERCIU
Ochiul Thaliei 