Adrian ȚION: Joci și câștigi

Directorii de teatre de la noi l-au luat în brațe pe Neil Simon ca pe un bebeluș dulce și-l leagănă așa, tandru și duios, de mai bine de un an, cu ochii la încasări. Luna ianuarie 2012 aduce suzete noi micuțului răsfățat. „Micuț” – pentru că nu se compară cu titanii dramaturgiei universale și „răsfățat” – pentru că, iată, e jucat în prezent mai dihai decât Cehov sau Molière. Alte teatre anunță premiere Neil Simon cu o dezinvoltură vecină cu molima. Reputatul dramaturg și scenarist de 85 de ani, singurul autor în viață al cărui nume este purtat de un teatru de pe Broadway, devine astfel popular și în România. Ca să nu mai privim viața americană pe gaura cheii, aducem viața americană și modelele ei direct pe scenă. Unele teatre au jucat în ultimii ani chiar două sau trei piese ale autorului american. De la Desculț în parc (Teatrul de Stat „Regina Maria” Oradea, Teatrul de Comedie București) la Biloxi Blues (Teatrul de Comedie București, Teatrul de Stat „Regina Maria” Oradea), de la Doamna de turtă dulce (Teatrul Național „Radu Stanca”) la Un cuplu ciudat (Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Teatrul de Comedie București, Teatrul Arca, Teatrul „Sică Alexandrescu”), se pare că spectacolele marca Neil Simon au cucerit publicul românesc, după ce, mai întâi, piesele lui i-au cucerit pe regizori prin accesul ușor la un succes de casă anticipat, minim garantat.
La Naționalul clujean se joacă din februarie 2011 Un cuplu ciudat în regia lui Cristian Hadji-Culea și din ianuarie anul acesta intră în repertoriu Ménage à trois, prelucrare după Fiica imnului național în regia lui Sorin Misirianțu. La Cluj avem varianta feminină a piesei Un cuplu ciudat, se spune, mai reușită, mai amuzantă decât cea masculină, căci la 20 de ani după versiunea bărbătească, Neil Simon a scris varianta feminină. În prima, 6 bărbați joacă pocher. În a doua, 6 femei de 30 de ani joacă „Trivial Pursuit”, un fel de „Știi și câștigi” cu bilețele-întrebări. „Cuplul ciudat” este format de proprietara apartamentului unde prietenele se întâlnesc săptămânal la joc, Olive, și Florence, găzduită de Olive după ce aceasta a fost părăsită de soț. Conviețuirea de trei săptămâni nu merge din cauza Florencei, care este o maniacă a curățeniei și gătitului. Olive, fire mai boemă, nu suportă restricționările impuse de prietena găzduită. În final, Florence se va muta la cei doi frați spanioli de origine, vecini cu Olive, simpatici, prostănaci și generoși. Un subiect simplu, banal, luat din normalitatea zilelor noastre. De aceea el nu poate fi redat scenic decât în registru realist, colorat cu mici comicării de limbaj și de situație.
Ca să te convingi că succesul spectacolelor realizate după piesele scriitorului newyorkez nu este unul oarecare, e suficient, de pildă, să te lași cucerit de jocul actorilor clujeni dirijați de Cristian Hadji-Culea. Constați la scurt timp că te afli în „captivitatea” unui umor spumos, de tip sitcom fără pretenții, dar relaxant, extras din banalitatea cotidianului, din care știi bine că nu vei ieși până la sfârșitul reprezentației. Savurosul dialog al textului, ingenios legat, inteligent dezvoltat, conferă, din start, o siguranță nemaipomenită demersului artistic. Atât regizorului, cât și actorilor. Drumul lor e padimentat cu certitudini. Direcția trasată cu precizie de directorul de scenă merge tocmai pe evidențierea comicului din replici, întotdeauna flamboaiant, neașteptat, cucerindu-l și pe spectatorul cel mai posac din sală. Sarcina interpreților e majoră. De modelarea cuvintelor depinde efectul comic imediat. Dar nu e mai puțin adevărat că schițarea caracterelor prin generozitatea partiturilor oferă largi posibilități de manifestare interpreților, de fapt, mai mult interprete decât interpreți. Prima somată să-și etaleze disponibilitățile de fuzionare cu personajul este Miriam Cuibus în Olive, situată în poziția prim-actantului la derularea evenimentelor. O revenire pe scenă aplaudată de spectatori, o actriță îndrăgită a teatrului clujean. Ea conturează în Olive o ființă voluntară, independentă, energică și mărinimoasă, dar incapabilă să renunțe la tabieturile ei și la modul ei de viață libertină pentru a-și ajuta amica ajunsă la ananghie. Un personaj feminin tipic american ce deține în propriile-i mâini atât libertatea cât și puterea decizională. Miriam Cuibus coordonează cu pricepere jocul partenerelor, pe deplin stăpână pe experiența sa scenică. O apariție neașteptată este Irina Wintze în Florence. Descoperi că ea poate fi distinsă, delicată, plăcută și respingătoare în același timp. Prestația ei în reliefarea unei femei sensibile și tipicare lasă o bună impresie, deși coagularea celor două dimensiuni comportamentale lipsește. Prea puțin particularizat apare jocul Elenei Ivanca în Sylvi. Patriciei Boaru, în rolul polițistei Micky, i se accentuează brutal de insistent apucăturile băiețoase, așa încât, uneori, ai impresia că e lipsită de feminitate. Altfel, ea reușește să fie o feministă convingătoare și hotărâtă. Mai palidă pare contribuția Evei Crișan în rolul Renée, poate și din cauza parturii. Ileana Negru completează cu drăgălășenii de fetiță ambițioasă lista prietenelor antrenate în jocul de grup, văzut ca modalitate de defulare. Dacă jocul femeilor se păstrează în cadrul unei legitimări realiste, cu nuanțări strunite spre caricatural, apariția celor doi bărbați (frații Manolo și Jesus, vecini de apartament cu Olive) dă frâu liber îngroșărilor de tip grotesc din comedia bulevardieră. Dan Chiorean e un Manolo plin de temperament. El pozează ba în afemeiatul cu sânge brusc înfierbântat (e spaniol!), ba în omul simplu, cumsecade și impresionabil, gata să dea o mână de ajutor semenului aflat în dificultate. Secundându-l cu succes în extravaganțele sale gestuale pe fratele său Manolo, Ruslan Bârlea în Jesus face pe copilul nătâng, naiv și timorat de orice ieșire în societate. Amândoi sunt aleși pe sprânceană ca să sporească hazul din finalul destul de plat de altfel. O frumoasă perspectivă spre ocean, din Manhattan, oferă panoul transparent încorporat în decorul imaginat de Valentin Codoiu. Pereții decorați cu rafturi de cărți, fotografii și tablouri, unul mai deocheat, sugerează funcționalitatea mediului ambiant în care se conviețuiesc, alături de personaje, libertinajul de tip american cu omenia și confortul. Costumele alese cu ștaif, fanteziste, îndrăznețe și comode ale protagonistelor certifică observația conform căreia newyorkezele sunt elegante și cochete. În viața ca și pe scenă. Fără pretenția de a fi creat roluri memorabile, interpretele s-au lansat într-un joc eficient, fezabil, conform principiului „Joci și câștigi”.

Publicitate